— Dar pe Doruntina nu el a adus-o, zise Stresi, voi ştiţi asta la fel de bine ca şi mine.

— Pentru dumneavoastră, poate nu el a adus-o. Noi vedem însă

altfel lucrurile.

— Adevărul e unul pentru toţi. Pe Doruntina putea s-o aducă

oricine în afară de el.

— Pe Doruntina el a adus-o…

— Atunci, vă întreb: credeţi în ridicarea omului din mormânt?

— Asta e ceva marginal… N-are legătură cu esenţa problemei.

— Cum să n-aibă? Dacă nu acceptaţi învierea din morţi, cum de-i puteţi accepta călătoria împreună cu Doruntina?

— O, dar n-are nicio legătură, domnule Stresi… E ceva neimportant. Important e faptul că pe Doruntina el a adus-o.

— Poate că vă gândiţi la cele două lumi, de nu ne putem înţelege, spuse Stresi, ce e nălucire într-una poate îi real în cealaltă, nu?

— 97 —

— Poate… poate…

Între timp, agitaţia generală de dinaintea marii adunări continua.

Asemeni frunzelor uscate în vânt, zburau, se învârtejeau în aer, cădeau şi se ridicau iar mulţime de cuvinte, de presupuneri, de presentimente şi de zvonuri incredibile. Curierii de la centru în ţinut şi din ţinut spre centru se încrucişau pe drum tot mai des. Nimeni nu ştia ziua precisă a adunării, se ştia doar că ea se apropie mereu.

Capitolul al şaptelea

Datorită curţii sale interioare, atât de întinsă încât putea cuprinde circa două mii de oameni, Mănăstirea Veche a fost stabilită ca loc în care avea să se ţină marea adunare. Dulgherii au lucrat zile în şir pentru a ridica un soi de tribune de lemn destinate invitaţilor, acoperite cu foi de cort în eventualitatea că ar fi plouat şi o platformă

de unde urma să vorbească Stresi.

Adunarea avea să aibă loc în prima duminică din decembrie, dar, încă de pe la mijlocul săptămânii, cea mai mare parte a hanurilor din ţinut şi în special cele aflate în apropiere de Mănăstirea Veche, ca şi toate cele aşezate la Drumul Mare, se umpluseră de oameni. Veniseră

sau erau pe drum invitaţi, laici sau feţe bisericeşti din toate colţurile principatului, din comitatele şi ducatele vecine. Erau aşteptaţi participanţi din principatele cele mai îndepărtate, ca şi trimişii Sfintei Patriarhii din capitala imperiului.

În zilele acelea, privind la trăsurile oaspeţilor, care se tot scurgeau pe Drumul Mare, majoritatea cu blazoane pictate pe uşi, la cei dinăuntru, înveşmântaţi în tot felul de culori şi adesea cu însemnele funcţiilor cusute pe haine, oamenii aflară despre familiile princiare, ceremonii, grade şi ierarhii laice şi bisericeşti mai mult decât în toată

viaţa lor. Doar atunci au înţeles într-adevăr proporţiile şi importanţa enormă a istoriei cu Doruntina, care, la început le păruse o simplă

poveste cu strigoi petrecută în 11 octombrie, la miezul nopţii. Cu o zi înainte, Stresi se deplasase la Mănăstirea Veche pentru a inspecta locul ceremoniei. Pregătirile luaseră sfârşit, dulgherii îşi strânseseră

uneltele şi plecaseră, o ploaie măruntă udase treptele neacoperite ale tribunelor. Stresi merse spre podiumul de lemn de unde avea să

vorbească şi rămase o vreme acolo, fixând cu privirea scândurile goale ale construcţiei.

Le privi îndelung, după care, brusc, întoarse capul spre dreapta,

— 98 —

apoi spre stânga, ca şi când dintr-acolo l-ar fi strigat cineva sau ar fi auzit deodată strigăte şi aclamaţii. Un zâmbet amar i se desenă pe faţă, după care coborî şi, păşind calm, se îndepărtă de podium.

Veni, în sfârşit, şi mult aşteptata zi a marii adunări. Era o zi rece, o zi dintr-acelea care, dacă-ţi aminteai că e duminică, ţi se părea şi mai rece. Norii, sus de tot, încremeniseră în nemişcare, ca ancoraţi în mijlocul cerului. Curtea interioară a mănăstirii, cu excepţia tribunelor rezervate pentru funcţionarii superiori, invitaţii din celelalte principate şi de la Constantinopol, se umpluse încă din zori, iar întârziaţilor nu le mai rămânea altceva de făcut decât să ocupe loc afară, pe miriştea întinsă din exteriorul zidurilor, cu speranţa că vor auzi şi ei câte ceva. Fireşte că aveau să audă, şi încă foarte repede, câtă vreme ei erau prima barieră pe care veştile o vor străbate, pentru a umple apoi, valuri-valuri, lumea întreagă.

Înfăşuraţi în sumane de lână cenuşie, ce-i apărau de ger şi mai ales de ploaie, oamenii priveau convoiul de cai şi de trăsuri care soseau una după alta şi de unde coborau invitaţii. Tribunele din curtea interioară se umpleau văzând cu ochii. Ultimii îşi ocupară

locurile în ele trimisul personal al prinţului, delegaţii Bizanţului însoţiţi de arhiepiscopul principatului şi Stresi, a cărui uniformă

neagră, împodobită cu însemnele funcţiei sale, îl făcea să pară nu doar mai înalt, ci şi mai palid la faţă.

Arhiepiscopul se desprinse din grupul invitaţilor şi păşi spre podium pentru a rosti, pare-se, cuvântul de deschidere. Mai multe glasuri exclamară: „Linişte!”, „Linişte!”, până ce liniştea începu să

cuprindă încetul cu încetul curtea mănăstirii. Şi numai când ea deveni mai mult sau mai puţin deplină, se auzi un murmur pe care până atunci nu-l bănuise nimeni. Era murmurul mulţimii, din afara zidurilor.

Glasul arhiepiscopului, s-ar fi vrut puternic şi răsunător, dar se vede că-i lipsea cupola catedralei sub care îşi vădea de obicei solemnitatea. Insuficienta forţă a glasului său îl enervă pe prelat şi acesta tuşi, îşi drese glasul, dar vocea continua să-i pară

neînsemnată în imensitatea curţii, ale cărei ziduri l-ar fi ajutat poate, întorcându-i ecoul vorbelor, dacă n-ar fi fost atât de scunde. Şi totuşi arhiepiscopul continuă să vorbească. Spuse câte ceva despre scopul acestei adunări, convocată pentru a limpezi formidabila înşelătorie care, din nenorocire, căzuse pe capul satului acela, în legătură cu aşa-numita „ridicare din mormânt a cuiva şi drumeţia acestuia cu un

— 99 —

viu” (el accentuă cuvintele „cuiva” şi „cu un”, ca să se vadă, probabil, că nu vroia nici măcar să pronunţe numele lui Kostandin şi al Doruntinei), despre ecoul acestor plăsmuiri în lungul şi latul principatului, dincolo de graniţele sale şi chiar peste graniţele Arberului, despre catastrofele inimaginabile pe care asemenea erezii le pot provoca dacă sunt lăsate să circule liber şi, la sfârşit, despre încercările bisericii de la Roma de a exploata această erezie în diferendul cu sfânta biserică bizantină şi măsurile luate de aceasta din urmă pentru a descoperi înşelătoria.

— Şi acum îi dau cuvântul căpitanului Stresi, urmă el, cel care a fost însărcinat cu cercetarea acestor fapte şi care va prezenta un raport amănunţit despre desfăşurarea lor. El ne va clarifica aici, punct cu punct, modul în care s-a ivit această înşelătorie, cine se ascunde în spatele aşa-numitului mort ridicat, chipurile, din groapă, ce a fost în realitate călătoria surorii cu fratele mort, ce s-a întâmplat mai târziu şi cum a fost descoperit adevărul.

Un murmur puternic acoperi ultimele cuvinte ale arhiepiscopului, în vreme ce Stresi o porni către podium.

Ajuns acolo ridică ochii, privi mulţimea fără număr şi aşteptă până

se făcu linişte. Primele fraze le pronunţă cu o voce ce păru slabă la început, dar apoi, pe măsură ce liniştea redevenea dominantă, vorbele îi răsunară mai puternic. El prezentă în mod cronologic cele întâmplate în noaptea de 11 octombrie şi după aceea, vorbi despre sosirea Doruntinei, despre afirmaţia ei că ar fi venit cu fratele mort; despre îndoielile lui că la mijloc s-ar fi aflat un înşelător care o minţise pe Doruntina, că poate Doruntina o minţise pe maică-sa şi pe el însuşi, pe Stresi, că poate cei doi, femeia şi aducătorul ei necunoscut puseseră la cale împreună înşelăciunea, că fusese poate altceva, o răzbunare târzie, o datorie sau o problemă de testament. El relată apoi despre măsurile luate pentru aflarea adevărului, despre cercetarea arhivei de familie, despre controalele din hanuri şi de la punctele de trecere, ca şi despre eşecul tuturor încercărilor de a face lumină în această poveste. Apoi, Stresi vorbi despre răspândirea primelor zvonuri, despre bocitoare şi despre îndoiala pe care o avusese asupra sănătăţii mintale a Doruntinei, urmare căreia călătoria sa cu fratele n-ar fi putut fi decât produsul unei fantezii bolnave. Dar, continuă el, au venit oameni din familia soţului şi astfel s-a dovedit că această călătorie a fost reală şi că necunoscutul care o adusese exista cu adevărat. Stresi povesti apoi despre noile măsuri pe care el şi alţi slujbaşi ai principatului au fost obligaţi să le ia

— 100 —

pentru a explica această enigmă, măsuri ce au dus în cele din urmă

la prinderea înşelătorului, adică a celui ce jucase rolul fratelui mort, la Hanul lui Robert, în comitatul vecin.

— Pe omul acesta l-am cercetat eu însumi, continuă el. La început a negat că ar cunoaşte-o pe Doruntina. A negat totul şi, doar atunci când am dat ordin să fie pus la cazne, a recunoscut adevărul. Şi iată, conform spuselor lui, adevărul.

Stresi vorbi mai departe despre cele declarate de arestat. Un murmur de uşurare îi însoţea acum fiecare cuvânt. S-ar fi părut că

toţi cei prezenţi simţeau nevoia ca povestea aceea apăsătoare, macabră până atunci, să capete alt curs, ca sub aripa unui vânt de primăvară, din relatarea aventurii de dragoste a negustorului ambulant. Murmurul trecu, valuri-valuri, dincolo de zidurile mănăstirii, pe câmpul de afară, la fel cum trecuseră liniştea, fiorul şi groaza.

— Astea au fost vorbele lui, zise Stresi, ridicând glasul. Tăcu apoi câteva clipe, şi aşteptă revenirea liniştii de mai-nainte. Astea au fost vorbele lui, repetă el. Era miezul nopţii…

Liniştea începuse să se reinstaureze, dar murmurul ce venea din ultimele rânduri şi mai ales din afară era încă puternic.