— Am vrut să spun, cum de s-a întâmplat ceva atât de incredibil?
Cei cu mine de vorbesc astfel? se întrebă. Acum pricepu de ce fusese uluit. Pesemne că, împreună cu dorinţa de a fi capturat amantul misterios, nutrise şi o altă dorinţă, ca acesta să nu fie prins niciodată. Abia acum îl observă pe necunoscut şi, fără a-şi da seama de ce, i se adresă lui.
— 76 —
— Dar cum a fost prins? Unde?
— Îl aduc, răspunse în locul celuilalt ajutorul. Până diseară va fi aici. El e curierul care a venit cu vestea şi, împreună cu aceasta, cu un raport.
Necunoscutul vârî mâna în căptuşeala hainei şi scoase de acolo un răvaş împăturit.
— A fost prins în comitatul vecin, într-un han numit „Hanul lui Robert”, zise ajutorul.
— Aha.
— Iată rap… raportul, spuse necunoscutul, care era bâlbâit.
Stresi i-l luă din mână cu un gest grăbit. Încetul cu încetul, simţământul nelămurit de amărăciune şi părere de rău că enigma va fi dezlegata fu acoperit de primele valuri ale unei bucurii reci.
Deschise raportul şi întorcându-se în direcţia în care lumina era mai puternică, citi rândurile formate, dintr-un scris ce amintea de o grămadă de ace împrăştiate cu furie:
„Vă expediem raportul asupra prinderii individului bănuit că ar fi înşelătorul şi călăuza Doruntinei Vranaj. Datele conţinute în raport se bazează pe cele trimise nouă, împreună cu respectivul, de către autorităţile comitatului vecin, care au reuşit să-l captureze pe teritoriul de sub jurisdicţia lor, conform rugăminţii şi cererii forurilor noastre.
Individul a fost prins pe data de 14 noiembrie, la Hanul lui Robert.
De fapt, el a fost adus la han cu două zile în urmă, fără cunoştinţă, de către doi săteni, care l-au găsit doborât de friguri pe drum şi delirând. Înfăţişarea lui îndoielnică şi, în special, vorba fără şir au trezit imediat suspiciunea stăpânului hanului şi a celorlalţi clienţi.
Cuvintele sale erau aproximativ acestea: «N-avem de ce să ne grăbim.
Ce-i vom spune mamei. Ţin-te tare, nu pot merge mai repede, e noapte, pricepi, nu se vede nimic. Aşa să-i spui dacă te va întreba cine te-a adus. Nu-ţi fie frică, niciunul dintre fraţi nu mai trăieşte.»
Hangiul a anunţat autorităţile locale, care, după ce au ascultat mărturia lui şi a clienţilor, au hotărât să-l aresteze pe drumeţ şi, urmare cererii noastre, să ni-l predea imediat. Conform dispoziţiilor primite mai demult de la centru, vi l-am trimis deîndată, dar am considerat că va fi util să vă expediez în acelaşi timp aceste amănunte printr-un curier rapid, aşa încât să fiţi în cunoştinţă de cauză în cazul în care veţi considera necesar să-l anchetaţi imediat pe arestat.
— 77 —
Salutări. Căpitanul Stanish, ţinutul de graniţă.”
Stresi îşi ridică privirea de pe raport şi îl fixă o vreme pe ajutorul său, apoi pe curier. Era, deci, aşa după cum prevăzuse: călătorise cu un iubit-pribeag. Amănuntele avea să le afle cât de curând, chiar din gura arestatului.
— Când vor fi aici? îl întrebă pe curier.
— Peste vreo două ore, cel mu… mult trei.
Abia acum Stresi îi văzu cizmele stropite cu noroi, până sus. Trase aer în piept. Gândurile de-acum trei zile, de la cimitir, i se părură
extraordinar de îndepărtate.
— Aşteptaţi să-mi iau pelerina, zise.
Intră în casă şi punându-şi pelerina, îi spuse soţiei:
— A fost prins aducătorul Doruntinei.
— Adevărat? făcu ea, fără a reuşi să-i prindă privirea, pentru că
un colţ al pelerinei flutură printre ei asemeni aripii unei păsări mari şi negre, împiedicându-i să se privească.
Ea ieşi la poartă imediat după plecarea lui şi-i urmări o vreme cum păşeau prin ploaie, Stresi înainte, şi ceilalţi doi în urmă.
Aşteptau de peste două ore sosirea rădvanului ce avea să-l aducă
pe arestat. Scândurile duşumelei scârţâiau jalnic sub cizmele lui Stresi, care se învârtea de colo-colo prin încăpere, de la masă la fereastră, după vechiul lui obicei. Ajutorul său nu îndrăznea să-i tulbure liniştea, în vreme ce curierul, aşezat pe un scaun de lemn, sughiţa. Hainele lui, îmbibate cu apă, emanau miros de lână udă.
În perindarea lui, Stresi se oprea la fereastră şi, privind întinderea câmpiei de unde avea să se ivească rădvanul, simţea cum creierul îi amorţeşte cu încetul. Era aceeaşi ploaie monotonă şi tristă de dimineaţă, de sub uniformitatea căreia ţi-ar fi părut imposibil ca, de undeva, să apară cineva.
Stresi atinse cu mâna hârtia aspră a raportului, parcă pentru a se convinge că omul pe care-l aştepta avea să vină într-adevăr. N-avem de ce să ne grăbim, e noapte, pricepi, repetă el cuvintele arestatului.
Nu-ţi fie frică, niciunul dintre fraţi nu mai trăieşte.
El e, îşi spuse Stresi. Nu încăpea nicio-ndoială. Şi întocmai cum şi-l imaginase. Îi reveniră în memorie clipele de-atunci, din cimitirul nins, când toate acestea i se păruseră a fi scorneli. Şi totuşi n-a fost să fie aşa, îşi zise, fără a-şi dezlipi privirea de pe întinderea udă.
Câmpia se desfăşura nesfârşită sub ploaia cenuşie şi zăpada însăşi
— 78 —
se topise şi se retrăsese departe, de parcă n-ar fi existat niciodată, pentru a-i înlesni, pesemne, uitarea gândurilor din ziua aceea.
Amurgul îşi îndesea umbrele. Pe amândouă părţile drumului se zăreau, ici-acolo, grupuri de oameni ce aşteptau, cu siguranţă, apariţia rădvanului, Probabil că vestea se şi răspândise.
