— Continuă, repetă Stresi.
Dar ajutorul stătea încă pe gânduri.
— Nu cumva vrei să spui că obsesia incestului l-a sculat pe mort din mormânt? întrebă Stresi cu glas sumbru.
— Ba da, aproape că strigă celălalt. Călătoria lor macabră nu este altceva decât o călătorie de nuntă.
— Destul! urlă Stresi. Eşti nebun.
— Ştiam că nu veţi fi de acord cu mine, totuşi nu mă jigniţi.
— Nebun, zise Stresi, complet nebun.
— Nu, nu sunt nebun, domnule şef. Sunteţi superiorul meu, aveţi dreptul să mă dezaprobaţi, să mă daţi afară, ba chiar să mă şi arestaţi, nu aveţi însă voie să mă jigniţi. Eu… eu…
— Ce tu… tu…
— Eu am convingerea mea, că toată povestea asta, pe care ne căznim s-o dezlegăm, se rezumă la problema incestului, altfel nu se explică în niciun chip faptele lui Kostandin, că ceea ce se spune despre încăpăţânarea lui de a-şi mărita sora în Boemia, chipurile datorită presentimentului nenorocirii, pentru a o şti cât mai departe de locul sortit morţii, este, iertaţi-mă, o nerozie. Kostandin a avut într-adevăr, un presentiment fatal, dar acesta se referea la el însuşi, era pericolul incestului şi nu de cine ştie ce nenorocire a vrut el s-o apere măritând-o acolo, ci de ameninţarea de care vă vorbeam…
Ajutorul vorbea repede, fără pauzele cerute de spaţiile dintre fraze, speriat, pesemne, că nu va putea să termine ce avea de spus.
— Dar, precum ziceam, nu l-a scăpat de incest nici depărtarea şi nici chiar moartea. Astfel, într-o noapte ceţoasă el s-a ridicat din mormânt pentru a înfăptui ceva la care visase toată viaţa… Lăsaţi-mă, vă rog, să vorbesc, nu mă întrerupeţi… S-a ridicat, deci, din groapa într-o noapte ceţoasă de octombrie, lespedea mormântului i s-a prefăcut în cal, a încălecat şi a pornit să împlinească cel mai pustiitor vis al vieţii sale… Aşa s-a desfăşurat călătoria aceea sinistră
de nuntă, han cu han, după cum ştiţi, dar nu cu un iubit viu, ci cu un mort… Asta a fost grozăvia descoperită de bătrână mamă, când a deschis poarta. Ea a zărit-o într-adevăr pe Doruntina sărutându-se cu cineva în întuneric, acela însă n-a fost iubitul hoinar, ci fratele mort… Lucrul de care bătrână doamnă se temuse toată viaţa s-a împlinit. Acesta a fost coşmarul care a împins-o în mormânt…
— 72 —
— Nebun, zise Stresi, de astă dată încet, ca şi când sieşi şi-ar fi şoptit cuvântul. Îţi interzic să mai vorbeşti, spuse calm.
Ajutorul deschise gura, dar Stresi sări brusc în picioare şi aplecându-se spre obrazul celuilalt, strigă:
— Îţi interzic, să mai vorbeşti, pricepi? Altfel am să te arestez pe loc, acum, auzi?
Ajutorul îşi lăsă cuvântul la jumătate.
— Eu, ce am avut de spus, am spus, zise, respirând cu greu, acum vă dau ascultare.
— Eşti bolnav, eşti bolnav de-a binelea, sărmanul de tine.
Continuă să privească chipul palid de nesomn al ajutorului său şi simţi deodată că-i pare rău pentru el.
— Vina este a mea, eu te-am însărcinat cu cercetarea arhivei. O
lectură atât de anevoioasă pentru un om neobişnuit cu cititul…
Celălalt îl scruta înfrigurat.
— Du-te acum, îi spuse Stresi liniştit. Odihneşte-te niţel. Ai nevoie de linişte, auzi? Ai spus ce-ai spus aici, dar eu sunt dispus să uit totul, cu condiţia să uiţi şi tu, pricepi? Hai, du-te!
Ajutorul se ridică şi ieşi. Stresi îi urmări câteva clipe cu privirea mersul legănat şi pe faţă i se ivi un zâmbet uscat.
Trebuie să-l găsesc urgent pe vagabondul acela, îşi zise.
Arhiepiscopul avea dreptate. Povestea trebuie curmată cât de iute, altfel pot apărea reacţii neprevăzute.
Stresi începu să păşească încoace şi încolo prin cameră. Va îndesi controalele peste tot, şi-i va pune în mişcare pe toţi subalternii, care-şi vor întrerupe orice altă treabă şi se vor ocupa numai cu asta.
Piatră peste piatră nu va lăsa până nu va dezlega enigma. Trebuie să-l găsesc, îşi repetă, cât de repede. Altfel vom înnebuni cu toţii.
În ciuda eforturilor oamenilor lui Stresi, ca şi ale preoţimii de a-i lămuri, în biserică, pe credincioşi, numărul celor convinşi că
Doruntina fusese adusă de iubitul ei era mult mai mic în comparaţie cu al acelora care credeau că o adusese mortul.
Stresi însuşi cercetase lista bărbaţilor ce lipsiseră din sat între sfârşitul lui septembrie şi 11 octombrie. Ideea că Doruntina fusese adusă de vreunul dintre prietenii lui Kostandin, pentru a-l uşura pe acesta de jurământul făcut, îi trecea când şi când prin cap. Dar apoi i se părea ceva imposibil. Chiar şi atunci când îi prezentaseră lista completă a absenţilor şi, printre ei descoperi, după cum bănuise, pe patru dintre prietenii cei mai buni ai răposatului, chiar şi atunci
— 73 —
ideea i se păru absurdă. Nu lipsise şi el însuşi în zilele acelea, fiind plecat în misiune? Şi apoi, prietenii lui Kostandin dovediseră cu uşurinţă că fuseseră tuspatru la Marile Jocuri, care aveau loc anual în principatul cel mai nordic al Arberului, ba chiar, doi dintre ei povestiseră şi despre premiile câştigate acolo.
Între timp se apropia sorocul de patruzeci de zile de la moartea mamei şi a fiicei şi bocitoarele începuseră, cu siguranţă, să-şi cânte din nou groaznica baladă, fără să fi schimbat-o cu nimic. Cunoştea bine încăpăţânarea bătrânelor cucuvele. La o săptămână, deşi le trimisese vorbă, nu modificaseră nimic şi făcuseră la fel şi în următoarele patru duminici de la înmormântare. Or să croncăne încă
vreo câteva zile, după care or să tacă, îi spusese preotul. Dar Stresi se cam îndoia.
Într-una din zile, Stresi le zări îndreptându-se în şir spre casa pustie a familiei Vranaj. Se opri pe marginea drumului, înalt, înfăşurat în pelerina închisă la culoare, pe gulerul căreia se afla cusut însemnul de slujbaş al prinţului, o pereche de coarne albe de căprior, iar ele, înveşmântate complet în negru, cu feţele marcate încă dinainte de bocetele ce aveau să urmeze, trecură pe lângă el fără
să-l ia în seamă. Stresi avea impresia că-l cunoşteau, pentru că zări în ochii lor o luminiţă ironică, ce-i era adresată lui, ucigaşul legendei.
Ideea confruntării cu bocitoarele fu cât pe ce să-i stârnească râsul chiar acolo, în faţa lor, dar, ciudat, nu-i produsese totuşi decât o deznădejde amară.
