pe care eu nu o ştiam şi am auzit-o pentru întâia oară de la ea, deci îi dăduse maică-sii cuvântul că o va aduce pe soră-sa de departe, de câte ori va voi aceasta; cum trecuseră săptămâni şi luni, apoi ani şi nimeni de acasă, nici chiar cel ce jurase, Kostandin, nu venea s-o vadă; cum o cuprinsese un dor fără margini de ei, cum o chinuia singurătatea acolo, printre străini şi cum, împreună cu dorul şi singurătatea o îngrozea uneori gândul că acasă s-ar fi putut întâmpla o nenorocire. Şi, când a aflat de la mine despre război sau ciumă, a fost convinsă că jalea i-a lovit casa, că presimţirile n-o înşelaseră şi

— 84 —

mi-a spus că ar vrea să plece singura în Arber, dar că nu ştie cum să

procedeze cu bărbatu-său, care, deşi îi promisese că o va duce el însuşi dacă frăţii nu vor veni, ocupat cu treburile lui, spunea că nu are timp pentru o călătorie atât de lungă. Ascultând-o vorbind, frumoasă cum era cu lacrimile pe faţă, am simţit brusc că o doresc şi, împins de patimă, fără a sta prea mult pe gânduri, i-am zis că, dacă vrea, aş putea s-o duc eu acasă. Drumurile lungi sunt lucrul cel mai obişnuit în viaţa mea şi i-am spus asta cu uşurinţa cu care cineva propune altuia să-l însoţească până în oraşul vecin, dar ideea asta ei i s-a părut o nebunie. Era normal ca la început să i se pară

astfel, deşi tocmai din înfocarea cu care s-a pornit să-mi combată

propunerea am înţeles că voia exact contrariul, totuşi mi s-a părut că

făcea asta nu atât pentru a mă convinge pe mine de absurdul ideii, ci pentru a se convinge singură. Şi, cu cât insista ea: sunteţi nebun, şi mai nebună sunt eu, care vă ascult, cu atât mai mult creştea în mine dorinţa, alături de speranţa că va accepta. Astfel că, a doua zi, după

o noapte de nesomn şi palidă la faţă, cu glasul pierit, când m-a întrebat cum să-i explice bărbatului ei că pleacă cu mine, eu mi-am zis: a mea e. Eram convins că lucrul cel mai important e să mă văd odată plecat cu ea, singuri pe drumurile Europei, apoi întâmplă-se ce s-o întâmpla. Orice altceva nu mai conta pentru mine. I-am spus să

plece fără a-l anunţa, întrucât chiar el îi pricinuise o astfel de purtare. La urma-urmei, nu-mi spusese ea că bărbatu-său îi promisese s-o ducă acasă, dar că nu avea timp? Deci, să pornească

la drum fără a-l anunţa. Dar cum, cum? întreba ea cu nerăbdare.

Cum să mă justific apoi în faţa lui? Singură cu un necunoscut. Şi s-a îmbujorat la faţă. Desigur, i-am zis, că nu trebuie să-i spui că ai plecat cu un necunoscut, nu, ferească Dumnezeu. Dar atunci, cum?

Iar eu i-am zis: m-am gândit şi la asta, lasă-i un bilet că ţi-a venit fratele şi că te-a luat degrabă acasă pentru că alor tăi li s-a întâmplat o mare nenorocire. Ce nenorocire? m-a întrerupt ea. Tu ştii, străine, dar nu-mi spui. Vai, fratele meu nu mai trăieşte, altfel ar fi venit să

mă vadă.

Au mai trecut două zile cu aceste îndoieli. Mi-a fost frică să nu fiu luat la ochi şi am încercat s-o întâlnesc într-ascuns. Dorinţa de a pleca împreună cu ea îmi luase minţile. Şi, în cele din urmă, a acceptat. Era într-o după-amiază târzie, cu un cer mohorât, când ea a alergat la răscrucea unde-i dădusem ultima întâlnire, a sărit pe spinarea calului în spatele meu şi am pornit amândoi fără o vorbă.

Am mers atât cât să ne pierdem urmele. Am dormit într-un han uitat

— 85 —

de lume şi a doua zi, în zori, am pornit iar la drum. Este inutil să vă

spun prin ce coşmar trecea femeia. Am calmat-o cât am putut şi am mers mai departe. A doua noapte ne-am petrecut-o într-un han şi mai prăpădit ca primul, într-o provincie căreia nu-i cunosc nici măcar numele. Las la o parte amănuntele despre încercările mele de a o convinge să-mi devină amantă. Mândria, dar mai ales surescitarea o împiedicau. Am folosit toate metodele, începând cu rugăminţile stăruitoare şi sfârşind cu ameninţările că aveam s-o părăsesc şi s-o las singură pe drumurile Europei. Aşa că, în fine, în noaptea a patra, mi-a cedat. Am fost atât de năucit după asta încât, în dimineaţa următoare nu mai ştiam unde ne aflăm şi încotro mergem… Dacă vă povestesc lucruri inutile vă rog să mă întrerupeţi.

Am petrecut astfel câteva zile şi nopţi extraordinare. Dormeam prin hanurile ce ne ieşeau în cale, apoi mergeam mai departe. Ca să facem rost de bani şi-a vândut câteva dintre bijuterii. Eu aş fi vrut ca această călătorie să nu se mai sfârşească niciodată, ea se grăbea. Cu cât ne apropiam mai mult de fruntariile Arborului, ea părea tot mai adâncită într-ale ei. Ce s-o fi întâmplat, oare, acolo, repeta adesea.

Război, ciumă? Am întrebat călătorii prin hanuri, dar răspunsurile lor erau neclare. Auzisem despre o mare bătălie în Arber, dar unii îi confundau anul, alţii spuneau că nu era vorba despre o bătălie, ci de ciumă, alţii jurau că nu în Arber, ci în altă parte se petrecuseră

acestea. Însă, cu cât ne apropiam mai mult de graniţele ţării, cu atât mai clare deveneau lucrurile. Încercam să aflu câte ceva mai ales atunci când ea se odihnea în cameră. Acum toţi ştiau şi despre război şi despre ciumă, care se iviseră împreună şi decimaseră floarea tinerimii din Arber. După ce am ajuns în principatele din nordul ţării, am început să evităm drumurile şi hanurile mari, încercând să

călătorim mai cu seamă noaptea. Am ajuns în principatele vecine şi ea n-ar fi vrut în ruptul capului să atragem atenţia celor din jur.

Mergeam prin hăţişuri, pe drum sau pe lângă drum. Ne iubeam pe unde puteam. Într-unul dintre puţinele hanuri în care a trebuit să

cerem adăpost din pricina vremii urâte am aflat, doar eu, sinistrul adevăr despre familia ei. Despre nenorocirea din familia aceea se vorbea peste tot. Muriseră toţi fraţii. Murise şi Kostandin, cei care promisese că o va aduce acasă. Hangiul mi-a spus tot. Frica de a nu fi recunoscuţi m-a cuprins şi pe mine. Cu cât ne apropiam mai mult de casa ei, tot mai mult ne băteam capul să găsim ceva care să-i justifice înapoierea. Ea, crezând că fraţii îi erau în viaţă, era mai înspăimântată decât ar fi fost firesc, în timp ce eu, ştiind adevărul,

— 86 —

vedeam lucrurile un pic mai simplu. Oricum, ar fi fost mult mai uşor să se justifice în faţa unei mame bătrâne, zdrobite de durere, decât în faţa celor nouă fraţi.

Neliniştea că trebuie să le explice fraţilor şi mamei cum se înapoiase acasă devenea tot mai apăsătoare. Ce să răspundă când aveau s-o întrebe „cine te-a adus?”. Să spună adevărul? Să mintă?

Ce?

A trebuit atunci să-i destăinui o parte din adevăr, o parte din nenorocire. I-am spus, printre altele, că fratele ei Kostandin, cel care jurase s-o aducă acasă, murise împreună cu alţi câţiva fraţi.

E de la sine înţeles că a înnebunit de durere, dar nici osteneala drumului, nici jalea n-au reuşit să-i alunge îngrijorarea legată de justificarea sosirii ei neaşteptate. Ideea de a-i explica venirea printr-o întâmplare supranaturală a fost a mea. Mi-am spart capul în fel şi chip, dar n-am reuşit să găsesc o altă explicaţie. N-ai încotro, i-am spus, o să foloseşti aceeaşi minciună ca şi cu bărbatul tău, vei spune că te-a adus Kostandin, altă cale nu ai. Dar pe bărbatul meu l-am minţit pentru că el îl ştia viu pe Kostandin, mi-a răspuns ea, cum să

spun acelaşi lucru despre un mort? E mai uşor acum, i-am zis eu, tocmai pentru că este mort. Ai să spui că te-a adus frate-tău, lasă-i să creadă ce vor voi, lasă-i adică să creadă că te-a adus fantoma lui.

La urma-urmei, nu ţi-a promis el că, viu ori mort, te va aduce acasă?

Ştiu cu toţii de jurământul lui şi te vor crede.

Pentru mine, care ştiam că singura rămasă în viaţă era bătrâna mamă, lucrurile păreau simple, pentru ea, însă, ştiind că cel puţin jumătate din fraţi trăiau, era puţin probabil că va fi crezută. Totuşi, cu voie sau fără voie, trebuia să fie de acord cu mine. Altă soluţie n-avea. Nici timp să găsească altceva mai verosimil. În plus, acum raţionam cu destulă greutate.

Şi iată că a sosit şi ultima noapte, noaptea de unsprezece octombrie, dacă nu greşesc, când, păşind neauziţi precum umbrele, ne-am apropiat de casă. Nu vreau să vă reţin vorbindu-vă despre neliniştea ei, care acum depăşise orice limită. Era trecut de miezul nopţii. După cum hotărâsem, eu am stat de-o parte în întuneric, iar ea trebuia să parcurgă singură distanţa până la poartă. Lucrul acesta se dovedi însă imposibil. A trebuit s-o susţin până acolo, unde ea a bătut şovăind sau, ca să fiu mai precis, a pus numai mâna pe mâner, căci, în realitate, am bătut eu cu mâna ei, rece precum o mână de mort. Am vrut să mă trag imediat înapoi, dar ea, în culmea tulburării, mă ţinea mai departe de mână. Cu mâna cealaltă i-am

— 87 —

mângâiat părul pentru ultima oară ca s-o liniştesc, dar în clipa aceea a scârţâit poarta interioară şi, slavă demnului, ea nu numai că mi-a dat drumul, dar m-a şi împins cu putere. Dinăuntru am auzit vocea bătrânei întrebând: „Cine e?”, apoi răspunsul ei: „Deschide, mamă, sunt eu, Doruntina” şi iar vocea bătrânei „Cum ai zis?”. Tocmai mă

îndepărtam şi n-am mai auzit clar discuţia ce a urmat, cu, atât mai mult cu cât vorbele erau neclare, întretăiate de strigăte de uimire.

Am pornit spre locul în care lăsasem calul şi, după ce am încălecat, am mers o bucată de vreme căutând vreun luminiş unde să-mi petrec noaptea. Stabiliserăm să ne întâlnim pe ascuns peste două zile, dar încă de pe atunci am simţit că întâlnirea aceea nu va mai avea loc. A doua zi şi în zilele ce urmară, văzând agitaţia pricinuită de sosirea ei, nu numai că m-am convins că n-aveam s-o mai văd, dar mi-am zis să dispar cât mai degrabă de acolo. Între timp am aflat de circulara dată de dumneavoastră şi m-am încredinţat tot mai mult de faptul că, aducând-o pe femeia aceea, comisesem un sacrilegiu, care, deşi pentru mine era inexplicabil, ar fi putut să mă

coste scump. Aş fi vrut să dispar la iuţeală, dar cum? Hangiii şi grănicerii aveau ordin să mă prindă de îndată ce m-ar fi descoperit.

Într-un rând m-am gândit să mă predau singur şi să declar: eu am adus-o, iertaţi-mă dacă am făptuit ceva rău, dar, chiar în cazul acesta, n-am făcut-o dinadins. Dar apoi m-am răzgândit. La ce bun, mi-am zis? Cu puţină prudenţă aş fi putut evita încurcăturile şi scăpa din toate astea. Presimţisem că zilele fericite cu femeia aceea aveau să se transforme într-un calvar. Am început să umblu cu atenţie, ocolind drumurile şi hanurile, mergând doar noaptea. Mi-am spus că, ieşind din principatul dumneavoastră, aş fi fost în afara pericolului. N-am ştiut, că circulara aceea acţiona şi în principatele şi comitatele vecine. Şi tocmai acolo mi s-a înfundat. Răcisem traversând un râu cu nume urât, „Râul rău”, aşa mi se pare că-i zic, apoi nu mai ştiu bine ce mi s-a întâmplat. Aveam frisoane şi fierbinţeli şi habar n-am ce-a mai fost, până când m-am trezit legat fedeleş într-un han. Iată, asta e tot, domnule şef. Nu ştiu dacă am explicat lucrurile aşa cum trebuia, dar puteţi să-mi cereţi orice amănunt şi am să răspund de-a fir-a-păr, domnule şef. Îmi pare rău că la început m-am comportat necuviincios, dar cred că înţelegeţi în ce situaţie mă aflu, domnule şef. Am să încerc să-mi răscumpăr comportarea nedemnă de la început povestindu-vă totul, cu condiţia să mă întrebaţi, domnule şef.

Omul tăcu şi privirea îi rămase imobilă câteva clipe sub privirea lui

— 88 —

Stresi. Se văzu imediat că avea gura uscată, dar nu îndrăznea să

ceară apă. Stresi rămase aşa îndelung. Apoi, când vru să vorbească, chipul arestatului fu străbătut de un surâs fugar.

— Ai spus adevărul? întrebă Stresi.

— Da, domnule şef. Adevărul-adevărat.

— Aşa?!

— Adevărul-adevărat, domnule şef.

Stresi se ridică şi, încet, ca şi când ar fi avut ceafa de lemn, se întoarse spre ajutorul său şi spre cei doi străjeri.