— Desigur, răspunse unul dintre străini.
— Şi apoi, la început, nu înţelegea limba, ceea ce i-a accentuat sentimentul singurătăţii. Se plângea deseori de asta?
— Da. Mai ales în ultimul timp. Era o singurătate…
— Aha, mai ales în ultimul timp, repetă Stresi.
— Da, în ultimul timp. Tânjea continuu, în special pentru că de acasă nu-i venea nimeni.
— Tânjea, murmură Stresi. O fi vrut să vină şi singură, fireşte.
— Da, în câteva rânduri. Vărul meu, bărbatul ei, i-a spus: „Dacă
nu vine vreunul dintre ai tăi să te vadă până la primăvară, o să te duc eu însumi acolo”.
— Aşa?!
— Da. Adevărul e că nu numai ea, ci noi, cu toţii, începuserăm să
bănuim că aici s-a petrecut ceva.
— Şi, probabil că ea n-a vrut să mai aştepte până la primăvară, zise Stresi.
— Da.
— Când a aflat de plecarea ei, soţul, desigur, a…
Străinii se priviră unul pe altul.
— Bineînţeles. Totul părea extrem de ciudat. A venit frate-său s-o ia, bun, dar de ce n-a intrat, chiar şi pentru câteva clipe, în casă? De ce aşa pe grabă, fără să vadă pe nimeni? E adevărat, între Kostandin
— 62 —
şi vărul nostru avusese loc un incident, dar cu multă vreme în urmă
şi…
— Ce incident? îl întrerupse Stresi.
— În noaptea nunţii, îi răspunse ajutorul aproape în şoaptă.
Bătrâna doamnă pomeneşte de el în scrisori.
— Aşadar, indiferent de asta, urmă străinul, purtarea fratelui a fost oricum inexplicabilă, dacă el a fost, într-adevăr, frate-său.
— Iertaţi-mă, spuse Stresi, dar vreau să vă întreb dacă soţul s-a îndoit că ar fi fost vorba de Kostandin.
Ei se priviră din nou unul pe altul.
— Da, cum să zic, sigur că s-a îndoit. Şi se înţelege că, dacă nu a fost fratele, atunci a fost altcineva… Orice e posibil. Deşi nimeni nu s-a gândit la asta. Se împăcau de minune. E adevărat, ea suferea pentru faptul că era străină, nu ştia limba şi, mai ales, deoarece îi era dor de ai săi, dar, orice ar fi fost, se iubeau.
— Deşi a plecat cum a plecat… îl întrerupse celălalt.
— Da. Ca să vorbim deschis, plecarea ei a dat naştere la bănuieli.
Pentru asta ne-am pornit şi noi la drum, la rugămintea vărului nostru, bărbatul ei, ca să clarificăm lucrurile. Dar iată că aici am găsit o încurcătură şi mai mare.
— O încurcătură… făcu Stresi. E, într-o anumită măsură, adevărat, deşi trebuie spus că Doruntina a ajuns într-adevăr acasă la ai săi.
Pronunţase cuvintele acestea tărăgănat, ca şi când i-ar fi fost greu să vorbească, în vreme ce în sinea sa se întrebă: de ce o mai aperi încă?
— Adevărat e, zise unul dintre străini. Oarecum, pe de o parte, ne-am liniştit. Doruntina a ajuns fără îndoială acasă la ai săi, dar trebuie să admitem că s-a ivit o nouă îndoială: fratele, cu care chipurile ar fi făcut tot drumul acesta, e mort demult. Atunci se pune întrebarea: cine a adus-o? Pentru că cineva a adus-o, nu? Călăreţul a fost văzut de câteva femei. Aşadar, de ce să fi minţit?
Stresi privi în jos gânditor. Băltoacele de pe drum erau pline cu frunze moarte. Să le spună că toate aceste întrebări el şi le pusese deja, i se păru inutil. Şi la fel de inutil i se păru să le vorbească
despre bănuielile lui legate de cel ce se dăduse drept Kostandin. Mai mult ca oricând, acum se îndoia de ele.
— Nu ştiu ce să spun, zise şi ridică din umeri. Se simţea obosit.
— Nici noi nu ştim ce să spunem, consimţi unul dintre străini, cel care vorbise mai puţin. Toate astea sunt atât de triste… Vom pleca
— 63 —
chiar mâine, nu mai avem ce face pe-aici.
Stresi tăcu.
Adevărul e că n-au ce să mai facă pe-aici, îşi zise, cu amărăciune.
