— Am terminat treaba în arhivă. Mâine, dacă sunteţi liber, aş

putea să vă fac un raport.

— Aşa? Cum stau lucrurile?

— 67 —

Ajutorul îl privi stăruitor.

— Am părerea mea, zise încet, complet diferită de a celorlalţi…

— Aşa? făcu Stresi din nou şi zâmbi privind în altă parte. La revedere, spuse. Mâine am să-ţi ascult raportul.

Drumul până acasă îl făcu fără să se gândească aproape la nimic.

Şi-i aminti totuşi pe cei doi străini ce călăreau acum spre Boemia, gândindu-se probabil la aceleaşi lucruri la care el cugetase de la început.

— Ştii ceva? o întrebă pe nevastă-sa, de cum intră pe uşă. Mi se pare c-ai avut dreptate. După cum s-ar părea, întâmplările cu Doruntina n-au fost altceva decât o poveste de dragoste.

— Vezi? Femeia se îmbujora uşor de satisfacţie.

— După sosirea celor doi veri ai soţului ei totul a devenit clar, urmă el, scoţându-şi pelerina.

Aşezându-se lângă foc, avu impresia că în odaie atmosfera se însufleţeşte. Era o transformare care, fără a atrage atenţia, se simţea în ascuns. Gesturile obişnuite ale femeii, pregătind prânzul, deveniseră mai vioaie, tot astfel şi zgomotul veselei, ba chiar şi mâncarea parcă mirosea mai frumos. În timp ce soţia punea farfuriile pe masa de lemn, el sesiză în ochii ei o sclipire de recunoştinţă, care topi la iuţeală expresia de răceală reţinută ce stăruise unilateral în ultimele zile. Apoi, în timpul mesei, strălucirea din privirea ei deveni mai caldă şi mai excesivă şi, la sfârşitul prânzului, ea le spuse copiilor să meargă şi să se culce imediat. Cu o dorinţă rareori încercată în ultima vreme, Stresi intră în dormitor şi o aşteptă. Veni şi ea peste puţin cu aceeaşi sclipire sub pleoape şi cu părul despletit şi Stresi realiză brusc că, în zilele ce vor urma, moarta va interveni adesea între ei, pentru a le aduce ori patimă trupească, ca acum, ori, din contră, indiferenţă.

Potoliţi de dragoste, şezură tăcuţi multă vreme, privind când tavanul din lemn sculptat al odăii, când fereastra întredeschisă, în spatele căreia se zărea cerul mohorât al sfârşitului de toamnă.

— Uite un graur, zise ea. Credeam c-au plecat demult.

— Se întâmplă să mai întârzie câte unul, răspunse el.

Avu impresia că discuţia despre Doruntina, întreruptă la masă, ar fi putut reîncepe. Cu un gest tandru, mângâindu-i părul de pe tâmplă, bărbatul încercă să-i abată atenţia de la fereastră, convins că

astfel ar fi evitat reluarea discuţiei despre moartă.

A doua zi, Stresi îşi chemă ajutorul pentru a-i asculta concluziile

— 68 —

obţinute în urma cercetării arhivei familiei Vranaj. Ajutorul avea aceeaşi privire rătăcită, ba chiar părea mai palid la faţă ca ieri.

— După cum v-am spus şi altădată şi v-am repetat-o zilele acestea, începu el, am scos, din cercetarea arhivei, o concluzie complet diferită de cele ce se spun sau se bănuie despre misterioasele evenimente.

Nu mi-ar fi trecut prin cap că o arhivă ar putea slăbi omul mai ceva decât frigurile, gândi Stresi.

— Din contră, explicaţiile pe care le-am obţinut sunt opuse chiar şi concluziilor dumneavoastră, urmă ajutorul.

Stresi îşi ridică sprâncenele a mirare.

— Te ascult, zise, simţind o ezitare în tonul celuilalt.

— Nu e rodul imaginaţiei mele, reluă ajutorul. E adevărul, obţinut prin cercetarea amănunţită a arhivei familiei Vranaj şi, în special, din corespondenţa bătrânei doamne cu contele Topia.

Deschise dosarul şi scoase din el un teanc de hârtii groase, îngălbenite de vreme.

— Ce ai acolo? interveni Stresi cu un soi de nerăbdare.

Ajutorul inspiră adânc.

— Bătrâna doamnă îi scria când şi când vechiului ei prieten despre necazurile sau problemele familiei, cerându-i sfatul. Avea obiceiul să păstreze ciornele scrisorilor.

— Înţeleg, zise Stresi. Dar spune mai pe scurt, rogu-te.

— Da, o să încerc.

Trase iar aer în piept şi se frecă pe frunte.

— În câteva scrisori şi mai ales într-una, destul de veche, Doamna Mamă vorbeşte despre sentimentele anormale pe care fiul ei, Kostandin, le nutrea faţă de soră-sa.

— Aşa?! se miră Stresi. Cum adică? Poţi să-mi explici?

— Scrisoarea nu conţine multe amănunte, dar, făcând legătura între acestea şi alte observaţii din scrisorile următoare, şi îndeosebi din răspunsul contelui Topia, reiese clar că avem de-a face cu o tentativă de incest a fratelui cu sora sa.

— Ia te uită, ia te uită! exclamă Stresi.

Fruntea ajutorului era plină de picături minuscule de sudoare şi, totuşi, făcându-se că nu pricepe ironia şefului său, continuă:

— Adevărul este că şi contele a priceput imediat despre ce era vorba şi, în răspunsul său – ajutorul puse în faţa lui Stresi o scrisoare – îi spune mamei să nu se neliniştească, pentru că acestea sunt porniri trecătoare, ţinând de vârstă. Ba chiar îi aminteşte două-

— 69 —

trei exemple asemănătoare, din familii cunoscute, subliniind că astfel de lucruri se întâmplă de obicei în case în care există o singură fată, precum Doruntina. Uite ce zice mai apoi: „Trebuie doar puţină atenţie şi grijă, ca acest sentiment oarecum nefiresc să dispară. Oricum, vom discuta mai pe larg despre toate acestea când ne vom întâlni.”

Ajutorul ridică ochii de pe scrisoare pentru a vedea ce impresie făcuse aceasta şefului său, dar Stresi privea tăblia mesei, în care bătea nervos darabana cu degetele.

— Mai apoi, subiectul respectiv nu mai apare în scrisorile lor, urmă ajutorul. S-ar părea că, aşa cum prevăzuse contele Topia, sentimentul bolnăvicios al fratelui faţă de soră aparţinea de-acum trecutului. Da, dar într-o altă scrisoare, peste ani, când Doruntina a atins vârsta măritişului, bătrâna doamnă îi scrie contelui că

Kostandin devenea gelos când soră-sa primea peţitori. Această gelozie a stricat câteva încuscriri, scrie ea.

— Şi Doruntina? interveni Stresi.

— Nu scrie nicio vorbă despre atitudinea ei.

— Pe urmă?

— Mai târziu, când bătrâna doamnă îl anunţă pe conte despre căsătoria Doruntinei cu un mire străin, îi scrie printre altele că ea şi majoritatea fiilor au ezitat mult înainte de a consimţi, motivând distanţa enormă, în vreme ce, de astă dată, Kostandin a insistat, în mod curios, ca măritişul să aibă loc. În scrisoarea de felicitare, contele îi scrie bătrânei doamne că poziţia lui Kostandin faţă de căsătorie nu este deloc ciudată, ci, din contră, după ceea ce am discutat, zice el, este normal ca o căsătorie în vecini, deci un soţ

cunoscut şi concret să-l irite pe Kostandin, pe când, dimpotrivă, o căsătorie la mare distanţa, adică un soţ necunoscut, poate chiar străin, aproape inexistent, să-i fie pe plac. A fost bine că lucrurile s-au împlinit în sensul acesta, scrie el mai departe, chiar şi numai din acest motiv.