aflarea adevărului ne interesează în egală măsură pe toţi.

Cei doi dădură din cap în semn că aşa era.

— Când am plecat nu ştiam nimic, spuse unul dintre ei. Ştiam doar că soţia vărului nostru, Doruntina, a plecat pe nepusă masă, în condiţii puţin neclare, cu fratele ei, Kostandin.

Omul tăcu, aşteptând ca monahul să traducă. Celălalt îl privea ţintă cu ochii săi azurii.

— Pe drum, continuă primul, cu mult mai-nainte de a ne apropia, am aflat că soţia vărului nostru ajunsese, într-adevăr, acasă, dar că

frate-său, Kostandin, cu care, după spusa ei, a plecat, de trei ani nu mai era în viaţă.

— Da, zise Stresi, aşa e.

— Tot pe drum am aflat şi de moartea ei şi a bătrânei doamne, ceea ce ne-a întristat mult.

Străinul îşi lăsă ochii în jos. Se scurse un moment de linişte, în timpul căruia Stresi le făcu semn să plece hangiului şi celor doi-trei curioşi ce se apropiaseră de grup.

— Ai vreo odaie mai ferită pe-aici? îi strigă Stresi hangiului.

— Da, domnule căpitan, răspunse omul. Aici, în dos, e un loc liniştit. Veniţi cu mine.

Intrară unul după altul într-o săliţă şi Stresi îi invită să se aşeze pe

— 59 —

scaunele de lemn sculptate.

— Când am pornit aveam un singur scop, urmă străinul, să

clarificăm problema plecării ei, adică, pe de-o parte, să adeverim că

ea a ajuns într-adevăr acasă, iar pe de alta să aflăm motivul acestei plecări şi dacă se gândea sau nu să se mai întoarcă, precum şi alte chestiuni, subînţelese în asemenea istorii. În vreme ce călugărul traducea, străinul îl privea ţintă pe Stresi, vrând parcă să-şi dea seama dacă sensul cuvintelor sale ajungea pe de-a-ntregul la el.

Pentru că o plecare ca aceasta, vă daţi seama, prilejuieşte tot felul de…

— Desigur, spuse Stresi, vă înţeleg perfect.

— Dar acum s-a ivit cu totul altceva, continuă omul, şi anume fratele mort. Bărbatul Doruntinei, vărul nostru, nu ştie nimic despre asta şi vă daţi seama că apare un nou semn de întrebare. Dacă

fratele ei e mort de trei ani, atunci cine a adus-o?

— Tocmai, zise Stresi, întrebarea asta mi-am pus-o, de câteva zile încoace, nu numai eu, ci şi mulţi alţii.

Stresi deschise gura pentru a-şi urma vorba, dar îşi pierdu şirul gândurilor. Revăzu în minte fulgerător, cine ştie prin ce asociaţie de idei, oasele calului, chiar în mijlocul câmpului, apărute acolo ca dintr-un vis urât.

— Cine l-a văzut pe călăreţ? întrebă.

— Unde? Ce călăreţ? întrebară aproape într-un glas cei doi străini.

— Pe cel despre care s-a crezut că-i fratele ei.

— A, da. Ceva mai departe erau câteva femei. Ele au spus că au văzut un călăreţ lângă poarta vărului nostru şi pe Doruntina, care se grăbea să încalece pe calul aceluia. Apoi, mai e şi biletul ei.

— Exact, făcu Stresi. Ea mi-a vorbit şi despre bilet. L-aţi văzut?

— Îl avem la noi, vorbi celălalt străin, cel care până atunci tăcuse.

— Cum? Aveţi biletul?

Stresi nu-şi crezu urechilor, dar, în vremea aceasta, străinul scotoci prin tolba de piele, din care scoase, într-adevăr, un bilet.

Stresi se aplecă să-l vadă.

— Scrisul ei, făcu, din spatele său, ajutorul. Îl cunosc foarte bine.

Stresi se uită peste literele mari, scrise parcă de o mână

neexersată. Cuvintele erau într-o limbă străină. Unul dintre ele, ultimul, fusese şters.

— Ce scrie? întrebă Stresi, apropiind biletul de ochi. Printre cuvinte se înţelegea doar, numele fratelui, scris altfel decât în albaneză: Cöstanthin. Cum se traduce? întrebă iar Stresi.

— 60 —

— Plec cu fratele meu, Kostandin, citi călugărul.

— Şi cuvântul şters?

— Înseamnă „dacă”.

— Deci, plec cu fratele meu Kostandin. Dacă… repetă Stresi. Ce-i cu acest „dacă” şi de ce să-l fi şters?

Aici să se ascundă adevărul? se întrebă imediat Stresi. O ultimă

încercare de a mărturisi ceva? Şi apoi, pe moment, să se fi răzgândit?

— Poate că i-a fost greu să explice, într-o limbă străină, ce avea de explicat mai jos. Spuse călugărul, fără a-şi lua privirea de pe text. Şi cuvintele celelalte sunt pline de greşeli.

Tăceau cu toţii.

Gândul lui Stresi se fixase asupra unui singur lucru: avea în faţa ochilor o mărturie certă. Din mulţimea de fapte, aparent încâlcite, apăruse în cele din urmă un obiect concret: biletul scris de mâna ei.

Apoi, călăreţul fusese văzut de femei, deci şi el fusese real.

— Când s-a petrecut asta? întrebă el. Vă amintiţi?

— Pe douăzeci şi nouă septembrie, răspunse unul dintre străini.

Iată, deci, că s-a clarificat şi perioada. O noapte lungă, cu pâlcuri de stele ce alergau înapoi, aşa spusese Doruntina. Când, de fapt, fusese vorba de o călătorie de douăsprezece sau, mai exact, de treisprezece zile.