În realitate, lucrurile chiar aşa s-au şi petrecut. Imediat după
înmormântare, atunci când s-ar fi părut că povestea se sfârşise oarecum, s-a pornit o agitaţie uriaşă, cum rar se ţine minte să mai fi fost. Ea s-a răspândit valuri-valuri în satele din jur şi de aici mai departe, în zonele periferice ale principatului, a trecut apoi hotarele şi a cuprins comitatele şi principatele vecine. S-ar fi părut că
participanţii la înmormântare, plecând, au luat cu sine diferite variante ale întâmplării şi le-au trimis care-ncotro.
Circulând din gură-n gură, se înţelege că povestea strângea în juru-i nenumărate simţăminte omeneşti, din cele pe care nimeni nu le face publice, ci aşteaptă o asemenea ocazie pentru a le proclama indirect. Şi, cu cât ajungea mai departe, cu atât mai de sine stătătoare devenea povestea şi cu atât mai de nerecunoscut, asemenea unui nor călător, deşi, în esenţă, rămânea aceeaşi: un mort se ridicase din mormânt pentru a-şi ţine făgăduiala făcută
mamei că-i va aduce fiica măritată departe, atunci când bătrâna va avea nevoie de ea.
Nu se împlinise săptămâna de la înmormântarea celor două femei, când Stresi fu convocat de urgenţă la Mănăstirea cu Trei Cruci, unde îl aştepta arhiepiscopul principatului, sosit aici special pentru o chestiune importantă.
Special pentru o chestiune importantă, repetă de două-trei ori Stresi, în vreme ce străbătea călare câmpul. Ce treabă să aibă oare cu el arhiepiscopul? Acesta ieşea rar de tot în lume şi apoi, chiar dacă ar fi avut într-adevăr treabă cu Stresi, s-ar fi putut adresa pentru aceasta mai-marilor căpitanului sau l-ar fi putut convoca la reşedinţa episcopală din capitala principatului, fără a trebui să facă
drumul până la mănăstire. Poate că e vorba de o neînţelegere, îşi spuse Stresi, o încurcătură datorată slujbaşilor sau curierilor. La urma-urmei, n-avea de ce să se enerveze dinainte.
Peste câmpul amorţit sufla un vânt rece, de toamnă. De o parte şi de alta a drumului, în depărtare, căpiţele de fân păreau că apar şi dispar misterios. Stresi îşi ridică gulerul pelerinei. Dar dacă o fi vorba despre Doruntina, se întrebă, dar în aceeaşi clipă îşi spuse: prostii.
Ce treabă să aibă arhiepiscopul cu ea? Oare puţine probleme are el acolo, la reşedinţă, mai ales acum, când disputa dintre biserica catolică romană şi cea ortodoxă bizantină ajunsese, în principatele
— 48 —
albaneze, la culme? Cu câţiva ani în urmă, când fuseseră precizate oarecum zonele de influenţă ale catolicismului şi ale ortodoxismului, iar principatul lor rămăsese sub tutela bisericii bizantine. Stresi îşi spusese că neînţelegerile îndelungate aveau să se curme. Nu fusese însă deloc aşa. Ambele biserici reîncepuseră lupta pentru a-şi smulge una alteia pe prinţii şi conţii albanezi. Din rapoartele regulate pe care le primea de la hanuri şi punctele de frontieră, Stresi aflase că în ultima vreme agitaţia misionarilor catolici prin principate se înteţise.
Poate că pentru asta venise arhiepiscopul, deşi problema n-avea nicio legătura cu Stresi. Nu el dădea vizele de intrare. Nu, gândi Stresi.
Asta nu mă priveşte pe mine. Trebuie să fie altceva.
Dar, în fond, de ce să-şi bată capul? Avea să ajungă acolo şi să afle despre ce era vorba. Nici nu merita să se necăjească. Probabil că nu era decât un fleac; arhiepiscopul venise pentru altceva, poate în inspecţie, de pildă, şi cu ocazia asta, întâmplător, s-ar fi putut ivi ceva care să necesite prezenţa lui Stresi. Răspândirea vrăjitoriei, de exemplu, era adesea pentru biserică o problemă şi avea tangenţă cu munca lui Stresi. Da, da, putea fi ceva asemănător, îşi spuse el, simţind că logica i se împotmolise într-un punct. Vrăjitorie, ridicarea mortului din mormânt, de la una la alta nu era decât un pas… Ah, nu, aproape că urlă, venirea arhiepiscopului n-are nicio legătură cu Doruntina şi, înţepând burta calului cu pintenii, porni mai repede.
Era într-adevăr frig. Undeva, spre dreapta, se iviră casele unui cătun, care se pierdură apoi în zare. Şirele de paie rămâneau şi ele, una după alta, în urmă.
Mănăstirea cu Trei Cruci era încă departe. Pe drumul ce-i mai rămăsese de făcut, Stresi nu se gândi la altceva decât tot la cele de până atunci, doar că le rândui altfel. Câteodată îşi spunea: minciuni, prostii, e imposibil să fie aşa şi, chiar în câteva rânduri hotărî să nu se mai gândească la astea, totuşi până la mănăstire nu se gândi decât la motivul pentru care îl chemase arhiepiscopul.
Atât de aproape îl vedea pentru întâia oară. Fără veşmântul ceremonial cu care îl văzuse în biserica din capitala principatului, arhiepiscopul părea un om sfios şi slab, cu o piele atât de albă şi de transparentă, încât aveai impresia că, fără prea mare efort, ai fi putut vedea ce se întâmplă în trupul acela aproape străveziu. Dar, de îndată ce-l auzi vorbind, Stresi îşi schimbă impresia. Vocea prelatului n-avea nimic comun cu trupul, dimpotrivă, părea să aparţină
veşmântului ceremonial, mitrei şi cădelniţei la care, poate, n-ar fi
— 49 —
renunţat pe moment, dacă nu le-ar fi suplinit cu glasul acela neobişnuit de puternic.
Arhiepiscopul intră direct în subiect. Îi spuse lui Stresi că aflase despre, chipurile, ridicarea cuiva din mormânt, în urmă cu două
săptămâni, în partea aceea a principatului. Stresi respiră zgomotos.
Iată, deci, despre ce era vorba, îşi zise. Dintre toate supoziţiile sale se adeverea cea mai incredibilă. Cele întâmplate, urmase arhiepiscopul, erau dăunătoare, mult mai dăunătoare şi mai inacceptabile decât s-ar fi putut imagina. Ridică apoi glasul: doar uşuraticii puteau trata superficial aceste întâmplări. Stresi simţi cum sângele îi urcă în cap şi încercă să spună că nimeni nu l-ar fi putut acuza că luase lucrurile uşor, că, din contră, anunţase imediat cancelaria prinţului şi că făcuse tot ce-i stătuse în putinţă pentru a-i clarifica enigma, dar arhiepiscopul, ca şi când i-ar fi citit gândurile, continuă:
— Am fost încunoştinţat încă de la început despre întâmplare şi am dat poruncile cuvenite pentru a curma zvonurile, totuşi trebuie să
spun că n-aş fi crezut vreodată că acestea se vor răspândi cu asemenea iuţeală.
— Da, zvonurile s-au răspândit mai repede decât se aştepta, vorbi pentru întâia oară Stresi.
Câtă vreme arhiepiscopul însuşi era de acord că nu prevăzuse urmările evenimentului, Stresi considera inutil să se mai apere.
— Am întreprins această călătorie obositoare tocmai pentru a cerceta proporţiile răului, urmă arhiepiscopul. Şi, din nenorocire, am aflat că ecoul faptelor e catastrofal.
Stresi aprobă din cap.
— Pentru nimic altceva nu m-aş fi urnit pe o asemenea vreme, continuă arhiepiscopul, fără a-l slăbi din ochi pe Stresi. Pricepi acum câtă importanţă acordă sfânta biserică întâmplării acesteia?
— Da, preasfinte, zise Stresi. Spuneţi-mi, ce trebuie să fac?
Arhiepiscopul, care socotise că întrebarea aceasta avea să fie pusă
mai târziu, rămase tăcut câteva clipe ca pentru a-şi înghiţi vorbele ce nu apucase să le mai spună. Stresi avu impresia că celălalt se enervează.
— Povestea să fie lichidată, spuse arhiepiscopul pe un ton potolit, adică să fie lichidată partea ei inutilă, cea neadevărată şi potrivnică
credinţei. Înţelegi, căpitane? Să fie combătută învierea omului, să fie blamată, demascată ca scorneală, contracarată cu orice mijloace.
— V-am înţeles, preasfinte.
— E greu?
— 50 —
— Bineînţeles, zise Stresi. Pot interzice unui om să flecărească, dar cum să curm o asemenea agitaţie? E peste puterile mele, preasfinte.
