Stresi se simţea uluit, dar era o uluială ciudată. Adevărurile reale, tangibile, pe care le aflase, biletul Doruntinei, călăreţul cu care plecase la drum şi răstimpul de treisprezece zile cât ţinuse călătoria, în loc să-i dea un sentiment de siguranţă, îi pricinuiau doar o nelinişte imensă. Pesemne că vecinătatea lor cu irealul îi sporea nehotărârea în loc să i-o diminueze. Stresi nu ştia ce să mai spună.

— Vreţi să mergeţi la cimitir? întrebă în cele din urmă.

— Fireşte, fireşte, răspunseră în cor străinii.

Porniră, toţi câţi erau, pe jos într-acolo. De la ferestre şi de pe verandele caselor zeci de ochi îi urmăreau îndreptându-se către biserică. Paznicul cimitirului deschisese din vreme poarta de fier.

Primul intră Stresi, luând pe tălpile cizmelor hălci mari de noroi.

Străinii priveau curioşi şirurile de morminte.

— Iată unde se află fraţii ei, zise Stresi, oprindu-se dinaintea celor nouă morminte din piatră neagră. Iar aici sunt Doamna Mamă şi Doruntina, urmă, arătându-le două grămezi de pământ, fiecare cu câte o cruce de lemn, provizorie, la cap.

Străinii rămaseră o bucată de vreme nemişcaţi, cu frunţile plecate.

Părul lor avea acum culoarea picăturilor de ceară de pe marginea

— 61 —

icoanelor.

— Aici e Kostandin.

Vocea lui Stresi părea venită de departe. Lespedea de deasupra mormântului, deplasată puţin spre dreapta, nu fusese încă pusă la loc. Privirea ajutorului se fixă un moment pe figura lui Stresi, dar chipul acestuia lăsa să se înţeleagă că nu e nevoie să se pomenească

despre deplasarea pietrei de pe mormânt. Paznicul cimitirului, ce însoţea grupul, înţelese şi el.

— Asta e, făcu Stresi când ieşiră iar la drum. Din toată familia n-a mai rămas decât o grămadă de pământ.

— Foarte trist, zise unul dintre străini.

— Sosirea Doruntinei ne-a tulburat pe toţi, continuă Stresi. Poate mai mult decât plecarea ei, pe voi.

O bucată de drum discutară din nou despre călătoria misterioasă

a tinerei femei. O asemenea plecare, spuseră ei, este, oricum, nejustificată.

— Acolo se plictisea? întrebă Stresi. Vreau să ştiu dacă suferea după ai săi.

— Desigur, răspunse unul dintre străini.

— Şi apoi, la început, nu înţelegea limba, ceea ce i-a accentuat sentimentul singurătăţii. Se plângea deseori de asta?

— Da. Mai ales în ultimul timp. Era o singurătate…

— Aha, mai ales în ultimul timp, repetă Stresi.

— Da, în ultimul timp. Tânjea continuu, în special pentru că de acasă nu-i venea nimeni.

— Tânjea, murmură Stresi. O fi vrut să vină şi singură, fireşte.

— Da, în câteva rânduri. Vărul meu, bărbatul ei, i-a spus: „Dacă

nu vine vreunul dintre ai tăi să te vadă până la primăvară, o să te duc eu însumi acolo”.

— Aşa?!

— Da. Adevărul e că nu numai ea, ci noi, cu toţii, începuserăm să

bănuim că aici s-a petrecut ceva.

— Şi, probabil că ea n-a vrut să mai aştepte până la primăvară, zise Stresi.

— Da.

— Când a aflat de plecarea ei, soţul, desigur, a…

Străinii se priviră unul pe altul.

— Bineînţeles. Totul părea extrem de ciudat. A venit frate-său s-o ia, bun, dar de ce n-a intrat, chiar şi pentru câteva clipe, în casă? De ce aşa pe grabă, fără să vadă pe nimeni? E adevărat, între Kostandin

— 62 —

şi vărul nostru avusese loc un incident, dar cu multă vreme în urmă

şi…

— Ce incident? îl întrerupse Stresi.

— În noaptea nunţii, îi răspunse ajutorul aproape în şoaptă.

Bătrâna doamnă pomeneşte de el în scrisori.

— Aşadar, indiferent de asta, urmă străinul, purtarea fratelui a fost oricum inexplicabilă, dacă el a fost, într-adevăr, frate-său.

— Iertaţi-mă, spuse Stresi, dar vreau să vă întreb dacă soţul s-a îndoit că ar fi fost vorba de Kostandin.

Ei se priviră din nou unul pe altul.

— Da, cum să zic, sigur că s-a îndoit. Şi se înţelege că, dacă nu a fost fratele, atunci a fost altcineva… Orice e posibil. Deşi nimeni nu s-a gândit la asta. Se împăcau de minune. E adevărat, ea suferea pentru faptul că era străină, nu ştia limba şi, mai ales, deoarece îi era dor de ai săi, dar, orice ar fi fost, se iubeau.

— Deşi a plecat cum a plecat… îl întrerupse celălalt.

— Da. Ca să vorbim deschis, plecarea ei a dat naştere la bănuieli.

Pentru asta ne-am pornit şi noi la drum, la rugămintea vărului nostru, bărbatul ei, ca să clarificăm lucrurile. Dar iată că aici am găsit o încurcătură şi mai mare.

— O încurcătură… făcu Stresi. E, într-o anumită măsură, adevărat, deşi trebuie spus că Doruntina a ajuns într-adevăr acasă la ai săi.