renunţat pe moment, dacă nu le-ar fi suplinit cu glasul acela neobişnuit de puternic.

Arhiepiscopul intră direct în subiect. Îi spuse lui Stresi că aflase despre, chipurile, ridicarea cuiva din mormânt, în urmă cu două

săptămâni, în partea aceea a principatului. Stresi respiră zgomotos.

Iată, deci, despre ce era vorba, îşi zise. Dintre toate supoziţiile sale se adeverea cea mai incredibilă. Cele întâmplate, urmase arhiepiscopul, erau dăunătoare, mult mai dăunătoare şi mai inacceptabile decât s-ar fi putut imagina. Ridică apoi glasul: doar uşuraticii puteau trata superficial aceste întâmplări. Stresi simţi cum sângele îi urcă în cap şi încercă să spună că nimeni nu l-ar fi putut acuza că luase lucrurile uşor, că, din contră, anunţase imediat cancelaria prinţului şi că făcuse tot ce-i stătuse în putinţă pentru a-i clarifica enigma, dar arhiepiscopul, ca şi când i-ar fi citit gândurile, continuă:

— Am fost încunoştinţat încă de la început despre întâmplare şi am dat poruncile cuvenite pentru a curma zvonurile, totuşi trebuie să

spun că n-aş fi crezut vreodată că acestea se vor răspândi cu asemenea iuţeală.

— Da, zvonurile s-au răspândit mai repede decât se aştepta, vorbi pentru întâia oară Stresi.

Câtă vreme arhiepiscopul însuşi era de acord că nu prevăzuse urmările evenimentului, Stresi considera inutil să se mai apere.

— Am întreprins această călătorie obositoare tocmai pentru a cerceta proporţiile răului, urmă arhiepiscopul. Şi, din nenorocire, am aflat că ecoul faptelor e catastrofal.

Stresi aprobă din cap.

— Pentru nimic altceva nu m-aş fi urnit pe o asemenea vreme, continuă arhiepiscopul, fără a-l slăbi din ochi pe Stresi. Pricepi acum câtă importanţă acordă sfânta biserică întâmplării acesteia?

— Da, preasfinte, zise Stresi. Spuneţi-mi, ce trebuie să fac?

Arhiepiscopul, care socotise că întrebarea aceasta avea să fie pusă

mai târziu, rămase tăcut câteva clipe ca pentru a-şi înghiţi vorbele ce nu apucase să le mai spună. Stresi avu impresia că celălalt se enervează.

— Povestea să fie lichidată, spuse arhiepiscopul pe un ton potolit, adică să fie lichidată partea ei inutilă, cea neadevărată şi potrivnică

credinţei. Înţelegi, căpitane? Să fie combătută învierea omului, să fie blamată, demascată ca scorneală, contracarată cu orice mijloace.

— V-am înţeles, preasfinte.

— E greu?

— 50 —

— Bineînţeles, zise Stresi. Pot interzice unui om să flecărească, dar cum să curm o asemenea agitaţie? E peste puterile mele, preasfinte.

Ochii arhiepiscopului fură străbătuţi de o luminiţă rece.

— Bocitoarelor nu le pot interzice să jelească, urmă Stresi, iar agitaţia…

— Pe bocitoare să le determini să înceteze singure, îl întrerupse celălalt. Iar agitaţiei să-i schimbi cursul.

— Cum? întrebă liniştit Stresi.

Cei doi se priviră îndelung în ochi.

— Căpitane, spuse în cele din urmă arhiepiscopul, chiar eşti convins că mortul s-a ridicat din groapă?

— Nu, preasfinte.

Stresi avu impresia că celălalt răsuflă uşurat. Cum poate să

creadă că aş fi atât de tâmpit încât să cred o asemenea gogomănie?

se întrebă singur.

— Atunci eşti de părere că altcineva a adus-o pe tânăra aceea?

— Fără îndoială, preasfinte.

— Dovedeşte-o, prin urmare, zise arhiepiscopul, şi bocitoarele îşi vor întrerupe singure bocetul, iar agitaţia se va potoli de la sine.

— M-am străduit, preasfinte, mărturisi Stresi, am făcut tot posibilul.

— Fără niciun rezultat?

— Aproape. Sunt destui cei care nu cred în învierea mortului, puţini, ce-i drept, în comparaţie cu ceilalţi.

— Fă atunci ca cei puţini să devină cei mulţi.

— Am făcut tot ce s-a putut, preasfinte.

— Trebuie insistat, căpitane. Şi asta se poate rezolva într-un singur fel: prinzându-l pe cel care a adus-o pe tânără, înşelătorul, ibovnicul sau aventurierul. Să se cerceteze cu stăruinţă, insistent, pretutindeni. Să se răstoarne totul cu susu-n jos până ce va fi prins.

Şi dacă nu veţi da de el, să-l inventaţi.

— Să-l inventăm?

Se săgetară unul pe altul cu privirea.

— Deci, oricum, enigma trebuie dezlegată, spuse arhiepiscopul şi-şi lăsă primul privirea în jos. Multe lucruri par la început imposibile şi, totuşi, apoi se urnesc…

Glasul arhiepiscopului îşi pierduse tonul de la început.

— Voi face tot posibilul, preasfinte, promise Stresi.

Între ei se instală o tăcere chinuitoare, o asemenea tăcere din faţa căreia ai ades impresia că nu te poţi ascunde. Arhiepiscopul îşi

— 51 —

plecase gânditor capul. Când începu din nou să vorbească vocea îi era din nou schimbată, încât Stresi tresări fără să vrea. Era vocea pornită din înfăţişarea aceea blândă, o voce moale, inspirând încredere, o voce potrivită cu trupul.

— Ascultă, căpitane, zise arhiepiscopul, hai să vorbim deschis.

Înainte de a continua, inspiră profund. Hai să vorbim deschis. Cred că ştii ce importanţă se dă acolo, sus, unor asemenea întâmplări. Cei de la Constantinopol te pot ierta pentru orice, dar, în chestiuni ce au de-a face cu principiile de bază ale sfintei biserici nu există iertare.