— Aşa?!
— Da, dar deocamdată n-o să vă spun nimic… O să-i răsfoiesc mai întâi întreaga corespondenţă… pe urmă o să vă zic la ce m-am gândit…
— Cel mai important lucru este acum să discutăm cu ea, spuse Stresi.
— Da, da, făcu ajutorul, aveţi perfectă dreptate.
— Plecând chiar de la blestemul despre care ne-a vorbit paznicul cimitirului, gândi cu glas tare Stresi. Nu cred ca omul să ne fi minţit.
— Cu niciun chip, întări ajutorul. E un om cinstit, îl cunosc bine.
— Deci, pornind chiar de la blestemul mamei, urmă Stresi. Când Doruntina a strigat de afară: „Deschide, mamă, poarta, am venit cu Kostandin” (şi dacă ea a rostit într-adevăr aceste cuvinte), posibilitatea ca mama să fi crezut vorbele ei creşte, dacă avem în vedere blestemul. Pricepi?
— Da, da, făcu ajutorul.
— Doar că de aici mai reiese ceva, continuă Stresi fără a-şi micşora paşii. Oare bătrâna s-a bucurat că fiul din groapă i-a auzit vorbele sau, dimpotrivă, a avut remuşcări că i-a tulburat liniştea?
Sau n-a fost nici una, nici alta, ci altceva, mai straniu şi mai de
— 40 —
neînţeles?
— S-ar putea să fie vorba de altceva, zise ajutorul.
— Aşa cred şi eu, spuse Stresi. Faptul că bătrâna mamă, deschizând poarta, a primit o lovitură de moarte demonstrează că
tocmai în acel moment ea a făcut o descoperire uluitoare.
— Chiar, fu de acord ajutorul, o descoperire… Ceea ce se leagă
taman de îndoiala mea… despre care v-am vorbit mai-nainte…
— Altfel nu se explică şocul bătrânei, continuă Stresi. Şocul suferit de Doruntina e justificat, moartea fraţilor, în vreme ce şocul maică-sii, deloc. Dar ce-o mai fi şi asta?
Stresi rămase ţintuit locului.
— Ce-o mai fi şi asta? întrebă din nou. Mi se pare că se aud bocete.
Nu erau prea departe de casa Vranaj şi priviră într-acolo o bucată
de vreme.
— Şi eu am impresia asta, zise ajutorul.
— O, doamne, nu cumva s-o fi prăpădit bătrână? exclamă Stresi.
Ah, ce prostie am făcut!
Şi-şi continuă drumul cu paşi şi mai mari. Călca fără milă cu cizmele prin băltoace şi noroi, răscolind frunzele putrede.
— Ce prostie, murmura printre dinţi. Ce prostie!
— Poate că n-o fi ea… spuse ajutorul. Poate c-o fi… Doruntina…
— Cum?! aproape că strigă Stresi şi celălalt pricepu că ideea morţii tinerei femei era inacceptabilă pentru el.
Parcurseră drumul până la casa Doamnei Mame fără o vorbă. Pe ambele laturi ale şoselei plopii înalţi îşi fluturau macabru ultimele frunze. Bocetele se auzeau acum clar.
— A murit, şopti Stresi, nu mai încape nicio îndoială.
— Da, curtea casei e plină de oameni.
— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Stresi pe primul care le ieşi în cale.
— La Doamna Mamă, răspunse omul, au murit amândouă, şi mama, şi fiica.
— Nu se poate!
Celălalt ridică din umeri şi îşi continuă drumul.
— Nu se poate! făcu iar Stresi, fără să se oprească. Saliva i se uscase în gură şi-şi simţea limba amară.
Poarta înaltă era deschisă larg, într-un mod care lui Stresi i se păru inacceptabil. Ajunseră amândoi în curte printre oamenii ce se învârteau de colo-colo aparent fără niciun scop. Stresi întrebă iar şi primi acelaşi răspuns: muriseră amândouă. Dinăuntru se auzea
— 41 —
jelania femeilor. Amândouă, îşi zise buimac. Doar aşa se puteau explica bocetele acelea. Apropiindu-se, pe drum, se întrebase: de ce oare atâta jale pentru o bătrână? La urma-urmei, îi sunase ceasul.
