decât să se canonească cu arhiva aceea. Familia Vranaj era una dintre cele mai vechi din Arber şi în arhiva ei puteai găsi documente cu o vechime de două sau chiar de trei sute de ani. Acestea erau scrise în tot felul de limbi şi alfabete, începând cu albaneza şi latina şi terminând cu chirilica şi gotica. Erau acte vechi de proprietate, testamente, hotărâri judecătoreşti, însemnări despre genealogia familiei coborând până în anul 881, diplome şi circulare. O parte a arhivei era formată din corespondenţă şi un număr de scrisori proveneau din încuscriri. Găsi zeci de scrisori referitoare la căsătoria Doruntinei, pe care ajutorul lui Stresi le puse de-o parte pentru a le cerceta mai apoi în linişte. Unele dintre acestea erau scrise în alfabetul gotic, în germană, pesemne, şi veniseră din Boemia, altele, care, se părură, şi mai demne de interes, erau copii ale scrisorilor bătrânei doamne adresate vechiului ei prieten, contele Topia, stăpânitorul principatului vecin şi căruia, probabil, femeia îi cerea sfatul în treburile de familie. Mai erau apoi şi scrisorile de răspuns ale contelui. În câteva răvaşe, peste care ajutorul lui Stresi îşi aruncă
privirea repede-repede, bătrâna doamnă îi scria contelui chiar despre îndoielile ei legate de căsătoria îndepărtată a Doruntinei, rugându-l să-i spumă ce atitudine să ia. Într-una dintre scrisori, ce părea să fie din categoria aceasta, cu un scris neciteţ (se vedea imediat că
aparţinea unui bătrân ca mâna tremurată), ea se plângea de singurătate. Nevestele băieţilor plecaseră una după alta demult, luându-şi pruncii cu ele şi o lăsaseră de izbelişte şi singură pe lume.
Îi spuseseră că se vor întoarce, dar nu se întorsese niciuna şi poate că, dintr-un punct de vedere, avuseseră dreptate: ce nevastă, tânără
ar accepta să se întoarcă într-o casă părăginită, peste care se spunea că flutură giulgiul morţii?
Stresi îl ascultă cu atenţie pe ajutor, deşi acesta din urmă avu în câteva rânduri impresia că gândurile şefului său o luaseră razna.
— Dar pe-acolo, zise Stresi în cele din urmă, pe-acolo ce se mai aude?
Ajutorul îl privi întrebător.
— Pe-acolo, repetă Stresi, înseamnă nu în arhivă, ci printre oameni, ce se mai aude despre toate astea?
Ajutorul ridică din umeri.
— E de la sine înţeles că toată lumea comentează evenimentul.
— E de la sine înţeles, îl îngână Stresi, desigur. Nici nu s-ar putea altfel, adăugă imediat.
Închise sertarul mesei, îşi puse pelerina şi, după ce-i spuse
— 34 —
celuilalt „noapte bună”, ieşi.
În drum spre casă trecu prin faţa clădirilor cu etaj ce se înmulţiseră din momentul în care satul, altădată mic şi liniştit asemeni celorlalte sate din jur, devenise capitală de ţinut. Verandele caselor, unde oamenii se obişnuiseră să stea în după-amiezile de vară, erau pustii şi doar pe ici-colo se mai zăreau încă scaune şi leagăne, lăsate afară poate în speranţa că vor mai fi câteva zile călduţe înainte de venirea iernii.
Şi, dacă verandele erau pustii, la porţi şi dinaintea gardurilor se puteau întâlni grupuri de fete şi din loc în loc câte un băiat printre ele, care discutau în şoaptă. Trecând pe lângă ei, Stresi simţea cum îşi întrerup discuţia şi îl privesc plini de curiozitate. Întâmplarea din noaptea de 11 octombrie le stârnise tuturor imaginaţia, dar îndeosebi fetelor şi nevestelor tinere. Stresi îşi spuse că, fără îndoială, fiecare dintre ele visa cum un călăreţ necunoscut, nu conta cine, frate, străin sau nălucă, străbate pentru ea jumătate din Europa.
— Ei, îl întrebă soţia când îl văzu intrând. Aţi descoperit până la urmă cine a adus-o?
Lepădându-şi pelerina, Stresi o privi în fugă pentru a vedea dacă
în vorbele ei se afla vreo fărâmă de ironie. Înaltă, bălaie, femeia îl privea cu un zâmbet discret şi Stresi avu pentru o clipă impresia că, deşi îşi iubea soţia, n-ar fi putut să şi-o imagineze deloc împreună cu el pe un cal, ţinându-l de mijloc. În timp ce Doruntina parcă fusese născută pentru asta şi şi-o închipui călărind despletită, strâns lipită
de spinarea unui bărbat.
— Nimic, îi spuse el laconic.
— Pari obosit, zise ea.
Chiar sunt. Unde-s copiii?
— Se joacă sus. Să-ţi pun masa?
El făcu da din cap şi se lăsă vlăguit pe canapeaua acoperită cu o cuvertură de lână. În cămin, câteva flăcări anemice dădeau târcoale buştenilor de stejar şi reuşiră să-i aprindă. Stresi urmări cu privirea mişcările nevesti-sii.
— De parcă nu ţi-ar fi fost de ajuns treburile celelalte, na şi asta acum, găseşte-l unde oi şti pe un vântură-lume, zise ea şi zdrăngăni farfuriile.
Deşi nu pomenise de Doruntina, se vedea imediat cui îi erau adresate ultimele vorbe.
— Ce să-i faci, oftă Stresi.
Zgomotul farfuriilor deveni mai puternic.
— 35 —
— Ei, la urma-urmei, de ce atâta zarvă pentru că un necunoscut a adus acasă o femeie fără căpătâi? zise iar nevasta. De astă dată o parte din reproş îi era adresat lui.
— De unde până unde fără căpătâi? o întrebă el liniştit.
— Tu o vezi altfel? urmă ea. Ţie nu ţi se pare că o femeie care nu-şi vede decât de fericirea ei, trei ani la rând, fără să o intereseze de maică-sa şi de urgia căzută asupra bătrânei, e o femeie fără căpătâi?
Stresi asculta cu capul plecat.
— Poate că n-a ştiut, zise.
— Aha, n-a ştiut. Dar cum de şi-a amintit tocmai după trei ani?
Stresi ridică din umeri. Era clar că duşmănia neveste-sii faţă de Doruntina e veche. Uneori răbufnea, ba chiar, într-un rând, se şi sfădiseră, la câteva zile după nunta Doruntinei, când femeia îl întrebase: „De ce stai aşa, pierdut, chiar atât de mult vă doare pe toţi plecarea ei?” A fost pentru prima oară când ea îi făcea o astfel de scenă.
— A lăsat-o pe sărmana de maică-sa singură în nenorocire, continuă ea şi, deodată, s-a gândit să vină doar pentru a-i scurta şi mai repede zilele. E într-adevăr de plâns.
— Aşa e, spuse Stresi. O singurătate ca asta…
