— Ce tot spui acolo? îl întrerupse Stresi. N-are nicio legătură cu mormântul şi nici cu aiurelile despre strigoi. În timp ce paznicul vorbea despre blestemul bătrânei doamne, mi-am zis: Cum de se poate să nu fi discutat niciodată cu ea? Cum de am făcut o asemenea tâmpenie?

— Adevărat, spuse ajutorul pe un ton vinovat. Aveţi dreptate.

Stresi se ridică cu o mişcare bruscă.

— Să mergem cât mai repede la ea, zise. Să încercăm să ne îndreptăm cât mai repede greşeala.

Nu peste multă vreme se aflau amândoi pe drum. Ajutorul se ţinea cu greu după Stresi.

— Nu e vorba numai de blestem, continuă Stresi să vorbească.

Trebuie să auzim şi părerea mamei despre întâmplare. Ea ar putea să

facă lumină în cazul ăsta.

— Aveţi dreptate, îl aprobă ajutorul, ale cărui gâfâieli îţi dădeau impresia că vorbele îi zburau prin ceaţă şi vânt. Citindu-i scrisorile, mi-a venit o idee… Reiese ceva de acolo… dar despre asta am să vă

spun mai târziu… încă nu sunt sigur… şi apoi, e ceva ieşit din comun…

— Aşa?!

— Da, dar deocamdată n-o să vă spun nimic… O să-i răsfoiesc mai întâi întreaga corespondenţă… pe urmă o să vă zic la ce m-am gândit…

— Cel mai important lucru este acum să discutăm cu ea, spuse Stresi.

— Da, da, făcu ajutorul, aveţi perfectă dreptate.

— Plecând chiar de la blestemul despre care ne-a vorbit paznicul cimitirului, gândi cu glas tare Stresi. Nu cred ca omul să ne fi minţit.

— Cu niciun chip, întări ajutorul. E un om cinstit, îl cunosc bine.

— Deci, pornind chiar de la blestemul mamei, urmă Stresi. Când Doruntina a strigat de afară: „Deschide, mamă, poarta, am venit cu Kostandin” (şi dacă ea a rostit într-adevăr aceste cuvinte), posibilitatea ca mama să fi crezut vorbele ei creşte, dacă avem în vedere blestemul. Pricepi?

— Da, da, făcu ajutorul.

— Doar că de aici mai reiese ceva, continuă Stresi fără a-şi micşora paşii. Oare bătrâna s-a bucurat că fiul din groapă i-a auzit vorbele sau, dimpotrivă, a avut remuşcări că i-a tulburat liniştea?

Sau n-a fost nici una, nici alta, ci altceva, mai straniu şi mai de

— 40 —

neînţeles?

— S-ar putea să fie vorba de altceva, zise ajutorul.

— Aşa cred şi eu, spuse Stresi. Faptul că bătrâna mamă, deschizând poarta, a primit o lovitură de moarte demonstrează că

tocmai în acel moment ea a făcut o descoperire uluitoare.

— Chiar, fu de acord ajutorul, o descoperire… Ceea ce se leagă

taman de îndoiala mea… despre care v-am vorbit mai-nainte…

— Altfel nu se explică şocul bătrânei, continuă Stresi. Şocul suferit de Doruntina e justificat, moartea fraţilor, în vreme ce şocul maică-sii, deloc. Dar ce-o mai fi şi asta?

Stresi rămase ţintuit locului.

— Ce-o mai fi şi asta? întrebă din nou. Mi se pare că se aud bocete.

Nu erau prea departe de casa Vranaj şi priviră într-acolo o bucată

de vreme.

— Şi eu am impresia asta, zise ajutorul.

— O, doamne, nu cumva s-o fi prăpădit bătrână? exclamă Stresi.

Ah, ce prostie am făcut!

Şi-şi continuă drumul cu paşi şi mai mari. Călca fără milă cu cizmele prin băltoace şi noroi, răscolind frunzele putrede.

— Ce prostie, murmura printre dinţi. Ce prostie!

— Poate că n-o fi ea… spuse ajutorul. Poate c-o fi… Doruntina…

— Cum?! aproape că strigă Stresi şi celălalt pricepu că ideea morţii tinerei femei era inacceptabilă pentru el.

Parcurseră drumul până la casa Doamnei Mame fără o vorbă. Pe ambele laturi ale şoselei plopii înalţi îşi fluturau macabru ultimele frunze. Bocetele se auzeau acum clar.

— A murit, şopti Stresi, nu mai încape nicio îndoială.

— Da, curtea casei e plină de oameni.

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Stresi pe primul care le ieşi în cale.

— La Doamna Mamă, răspunse omul, au murit amândouă, şi mama, şi fiica.

— Nu se poate!

Celălalt ridică din umeri şi îşi continuă drumul.

— Nu se poate! făcu iar Stresi, fără să se oprească. Saliva i se uscase în gură şi-şi simţea limba amară.

Poarta înaltă era deschisă larg, într-un mod care lui Stresi i se păru inacceptabil. Ajunseră amândoi în curte printre oamenii ce se învârteau de colo-colo aparent fără niciun scop. Stresi întrebă iar şi primi acelaşi răspuns: muriseră amândouă. Dinăuntru se auzea

— 41 —

jelania femeilor. Amândouă, îşi zise buimac. Doar aşa se puteau explica bocetele acelea. Apropiindu-se, pe drum, se întrebase: de ce oare atâta jale pentru o bătrână? La urma-urmei, îi sunase ceasul.