Oamenii continuau să vină pentru înmormântare, cunoscuţi şi necunoscuţi, din toate părţile. Sosiră prieteni vechi de familie, numeroase rubedenii, nobili şi oficialităţi, membri ai familiei princiare, reprezentanţi ai clerului. Veniră, de asemenea, nobili din comitatele şi principatele învecinate, unele mai apropiate, altele mai îndepărtate. Contele Topia, vechi prieten al Doamnei Mame, aflat în imposibilitatea de a veni (pe motiv de boală sau fiind în relaţii reci cu prinţul, nu se ştia precis), îl trimisese pe unul dintre moştenitori.

După cum se stabilise, înmormântarea a avut loc în dimineaţa zilei de duminică. Datorită îngustimii drumului, cortegiul nesfârşit înainta anevoie către biserică. O parte dintre cei prezenţi fură obligaţi să sară

şanţul şi să meargă pe câmp. Mulţi dintre ei participaseră la nunta Doruntinei şi bătăile rare de clopot le-o aminteau şi mai bine. Era acelaşi drum, de la casa Vranaj la biserică, şi acelaşi clopot, doar bătăile lui sunau altfel. Şi mulţimea nuntaşilor se asemăna cu cea de azi şi, la fel ca astăzi, mulţi dintre ei trecuseră şanţul pentru că nu aveau loc pe drum.

Între nunta şi înmormântarea Doruntinei fusese moartea celor nouă fraţi, dar aceasta semănase unui coşmar, pe care şi-l aminteau cu toţii tulbure. Coşmarul ţinuse două săptămâni. Şirul nenorocirilor părea a nu se mai sfârşi. Ai fi putut crede că moartea n-avea să fie mulţumită decât luându-i pe toţi cei din neamul Vranaj. Şi chiar aşa se şi întâmplase: la început fuseseră aduşi doi dintre fii, morţi pe câmpul de luptă. Doi morţi într-o zi şi se părea că moartea fusese nemiloasă cu casa Vranaj, fără să bănuiască nimeni ce avea să

urmeze, pentru că nimănui nu-i trecuse prin cap că alţi doi fraţi, aduşi răniţi pe seară, vor muri peste trei zile. Rănile nu fuseseră

grele, celor ai casei li se păruseră a fi chiar superficiale, în comparaţie

— 45 —

cu plăgile mortale ale primilor doi. Şi, când în dimineaţa celei de-a treia zile îi găsiră morţi, în casa îndoliată, laolaltă cu noul doliu, ce-l făcea şi mai obsedant pe cel vechi, se instală şi stărui o durere cruntă, un soi de căinţă, de regret faţă de indiferenţa cu care fuseseră trataţi cei doi răniţi, pentru abandonarea lor (în realitate nu-i abandonase nimeni, deşi aşa li se păruse atunci, după ce aceştia muriseră). Toţi păreau nebuni de durere: bătrâna mamă, fraţii ceilalţi, proaspetele văduve. Îşi aminteau de rănile lor, care acum păreau gigantice, regretau că nu-i îngrijiseră destul, ba chiar deloc, se simţeau cu toţii vinovaţi. Moartea răniţilor îi lovise teribil deoarece li se părea că se jucaseră cu vieţile lor, că le lăsaseră să le zboare printre degete. Şi abia după câteva zile, când moartea se reîntoarse în casa lor cu paşi încă şi mai apăsaţi şi-i luă pe cei cinci fraţi care mai rămăseseră, bătrâna mamă şi nurorile îşi pierdură complet capul. Se spunea că nici Dumnezeu nu trăsneşte de două ori în acelaşi loc; doliul însă lovise casa Vranaj ca niciunde pe lume. Doar atunci s-a aflat că albanezii înfruntaseră o oştire ciumată şi că soarta răniţilor şi a majorităţii supravieţuitorilor avea să fie asemănătoare.

Peste trei săptămâni, casa falnică a familiei Vranaj, cândva fericită

şi zgomotoasă, se transformă într-un sălaş de umbre. Doar Doruntina, plecată cu puţin timp înainte, nu ştia nimic despre nenorocire.

Clopotul bisericii bătea întruna de mort, dar printre cei prezenţi ar fi fost greu să găseşti pe careva, fie şi rudă apropiată, care să-şi amintească precis cum decursese înmormântarea celor nouă fraţi.

Totul se desfăşurase atunci ca într-un coşmar. Scoaterea sicrielor din casă ţinuse zece zile la rând. Fuseseră încă unii ce uitaseră

succesiunea exactă a morţilor şi desigur că, după un timp, ar fi fost greu de spus care dintre fraţi căzuse în luptă, care murise atins de molimă şi care şi de una şi de cealaltă.

Nunta Doruntinei şi-o aminteau însă cu toţii în cele mai mici amănunte. Făcea parte dintre evenimentele care, cu cât se îndepărtează în vreme, cu atât mai mult sunt idealizate, şi asta nu pentru că ar fi în sine, memorabile, cât pentru că au darul de a strânge în jurul lor tot ce înseamnă frumuseţe, pentru că întrupează

binele din trecut, care s-a dus şi nu mai este. Şi apoi, a fost prima călătorie a unei localnice cu un mire străin şi îndepărtat. Încă din vremuri imemoriale, depărtarea la care pleca mireasa a fost un fapt aprig disputat. Au existat diferite păreri, pentru şi contra, destulă

suferinţă, opoziţie, sfadă şi drame. Erau unii care susţineau ideea

— 46 —

căsătoriilor în cadrul satului sau al familiilor, oameni gata să se sacrifice ca acest obicei străvechi să nu se piardă, tot astfel cum existau alţii dornici să-şi dea şi viaţa pentru contrariu, pentru ideea ca măritişul să se facă la cât mai mare depărtare. Ambele tabere se înfruntaseră îndelung, până ce ultima începuse, încet-încet, să

câştige teren. Iniţial simbolic, peste doi munţi, peste patru, peste şapte, până ce s-a ivit cazul triumfal al Doruntinei, cuprinzând aproape jumătate de continent.

Era normal deci, ca, în vreme ce mulţimea se îndrepta încet către biserică, oamenii să discute, să murmure, să-şi reamintească de căsătoria Doruntinei, de îndoielile mamei şi ale fraţilor, ce se opuseseră unui asemenea măritiş, de stăruinţa lui Kostandin în sprijinul căsătoriei şi de jurământul făcut de acesta maică-sii. Dacă

Doruntina însăşi vroia sau nu să se căsătorească nu se ştiuse precis.

Mai frumoasă ca niciodată, printre fraţi şi rubedenii, plânsă ca orice mireasă, complet tulburată, ea aparţinea deja mai mult orizontului decât alor săi.

Toate acestea erau rememorate acum, în timp ce cortegiul parcurgea drumul pe care nuntaşii îl făcuseră atunci. Şi, tot aşa cum un serviciu de cristal străluceşte mai deplin pe un fond de catifea neagră, tot astfel căsătoria Doruntinei părea mai minunată pe fundalul doliului de-acum. Oamenilor le era greu să se gândească la una fără cealaltă, şi asta cu atât mai mult cu cât Doruntina părea, după spusa celor din jur, la fel de frumoasă în sicriu ca şi pe calul de nuntă. Frumoasă în van, şuşoteau unii. Frumoasă pentru nimeni.

Frumoasă pentru pământ.

Alţii, vorbind şi mai încet ca primii, comentau întoarcerea ei misterioasă, repetând lucruri auzite sau contrariul lor. Se spune că

Stresi se ocupă cu dezlegarea enigmei, zicea careva, personal prinţul l-a însărcinat cu descoperirea firelor misterului. Nu-i niciun mister, ascultă-mă pe mine, îl întrerupse cel de alături. Ea a venit ca să

întregească şirul morţilor, asta e tot. Dar cum, în ce fel? Cum, nu se va afla niciodată. Se spune că noaptea, unul dintre fraţii ei s-ar fi ridicat din mormânt ca s-o aducă. Aşa am auzit şi eu, este chiar sinistru. Dar mai sunt şi alţii care spun că… Ştiu, ştiu, am auzit şi eu, mai bine lasă, e păcat să vorbim aşa, mai cu seamă azi, la înmormântare. Ai dreptate.

Şi oamenii, căzând tacit de acord, îşi întrerupeau discuţia, ca peste câteva zile sau poate chiar de a doua zi, după ce moartele aveau să fie îngropate, când toţi fi-vor ceva mai liniştiţi, să vorbească

— 47 —

iar despre asta, poate mai mult şi cu mai multă râvnă.

În realitate, lucrurile chiar aşa s-au şi petrecut. Imediat după

înmormântare, atunci când s-ar fi părut că povestea se sfârşise oarecum, s-a pornit o agitaţie uriaşă, cum rar se ţine minte să mai fi fost. Ea s-a răspândit valuri-valuri în satele din jur şi de aici mai departe, în zonele periferice ale principatului, a trecut apoi hotarele şi a cuprins comitatele şi principatele vecine. S-ar fi părut că

participanţii la înmormântare, plecând, au luat cu sine diferite variante ale întâmplării şi le-au trimis care-ncotro.

Circulând din gură-n gură, se înţelege că povestea strângea în juru-i nenumărate simţăminte omeneşti, din cele pe care nimeni nu le face publice, ci aşteaptă o asemenea ocazie pentru a le proclama indirect. Şi, cu cât ajungea mai departe, cu atât mai de sine stătătoare devenea povestea şi cu atât mai de nerecunoscut, asemenea unui nor călător, deşi, în esenţă, rămânea aceeaşi: un mort se ridicase din mormânt pentru a-şi ţine făgăduiala făcută

mamei că-i va aduce fiica măritată departe, atunci când bătrâna va avea nevoie de ea.

Nu se împlinise săptămâna de la înmormântarea celor două femei, când Stresi fu convocat de urgenţă la Mănăstirea cu Trei Cruci, unde îl aştepta arhiepiscopul principatului, sosit aici special pentru o chestiune importantă.

Special pentru o chestiune importantă, repetă de două-trei ori Stresi, în vreme ce străbătea călare câmpul. Ce treabă să aibă oare cu el arhiepiscopul? Acesta ieşea rar de tot în lume şi apoi, chiar dacă ar fi avut într-adevăr treabă cu Stresi, s-ar fi putut adresa pentru aceasta mai-marilor căpitanului sau l-ar fi putut convoca la reşedinţa episcopală din capitala principatului, fără a trebui să facă

drumul până la mănăstire. Poate că e vorba de o neînţelegere, îşi spuse Stresi, o încurcătură datorată slujbaşilor sau curierilor. La urma-urmei, n-avea de ce să se enerveze dinainte.

Peste câmpul amorţit sufla un vânt rece, de toamnă. De o parte şi de alta a drumului, în depărtare, căpiţele de fân păreau că apar şi dispar misterios. Stresi îşi ridică gulerul pelerinei. Dar dacă o fi vorba despre Doruntina, se întrebă, dar în aceeaşi clipă îşi spuse: prostii.

Ce treabă să aibă arhiepiscopul cu ea? Oare puţine probleme are el acolo, la reşedinţă, mai ales acum, când disputa dintre biserica catolică romană şi cea ortodoxă bizantină ajunsese, în principatele

— 48 —

albaneze, la culme? Cu câţiva ani în urmă, când fuseseră precizate oarecum zonele de influenţă ale catolicismului şi ale ortodoxismului, iar principatul lor rămăsese sub tutela bisericii bizantine. Stresi îşi spusese că neînţelegerile îndelungate aveau să se curme. Nu fusese însă deloc aşa. Ambele biserici reîncepuseră lupta pentru a-şi smulge una alteia pe prinţii şi conţii albanezi. Din rapoartele regulate pe care le primea de la hanuri şi punctele de frontieră, Stresi aflase că în ultima vreme agitaţia misionarilor catolici prin principate se înteţise.

Poate că pentru asta venise arhiepiscopul, deşi problema n-avea nicio legătura cu Stresi. Nu el dădea vizele de intrare. Nu, gândi Stresi.

Asta nu mă priveşte pe mine. Trebuie să fie altceva.

Dar, în fond, de ce să-şi bată capul? Avea să ajungă acolo şi să afle despre ce era vorba. Nici nu merita să se necăjească. Probabil că nu era decât un fleac; arhiepiscopul venise pentru altceva, poate în inspecţie, de pildă, şi cu ocazia asta, întâmplător, s-ar fi putut ivi ceva care să necesite prezenţa lui Stresi. Răspândirea vrăjitoriei, de exemplu, era adesea pentru biserică o problemă şi avea tangenţă cu munca lui Stresi. Da, da, putea fi ceva asemănător, îşi spuse el, simţind că logica i se împotmolise într-un punct. Vrăjitorie, ridicarea mortului din mormânt, de la una la alta nu era decât un pas… Ah, nu, aproape că urlă, venirea arhiepiscopului n-are nicio legătură cu Doruntina şi, înţepând burta calului cu pintenii, porni mai repede.

Era într-adevăr frig. Undeva, spre dreapta, se iviră casele unui cătun, care se pierdură apoi în zare. Şirele de paie rămâneau şi ele, una după alta, în urmă.

Mănăstirea cu Trei Cruci era încă departe. Pe drumul ce-i mai rămăsese de făcut, Stresi nu se gândi la altceva decât tot la cele de până atunci, doar că le rândui altfel. Câteodată îşi spunea: minciuni, prostii, e imposibil să fie aşa şi, chiar în câteva rânduri hotărî să nu se mai gândească la astea, totuşi până la mănăstire nu se gândi decât la motivul pentru care îl chemase arhiepiscopul.

Atât de aproape îl vedea pentru întâia oară. Fără veşmântul ceremonial cu care îl văzuse în biserica din capitala principatului, arhiepiscopul părea un om sfios şi slab, cu o piele atât de albă şi de transparentă, încât aveai impresia că, fără prea mare efort, ai fi putut vedea ce se întâmplă în trupul acela aproape străveziu. Dar, de îndată ce-l auzi vorbind, Stresi îşi schimbă impresia. Vocea prelatului n-avea nimic comun cu trupul, dimpotrivă, părea să aparţină

veşmântului ceremonial, mitrei şi cădelniţei la care, poate, n-ar fi

— 49 —