— Două duminici înainte de ultima? întrebă Stresi.
— Da, domnule Stresi. A aprins câte o lumânare la fiecare mormânt, iar la capul lui Kostandin, două. Eram pe-acolo, prin preajmă, când s-a întâmplat asta şi am auzit ce-a spus deasupra mormântului.
Paznicul făcu din nou o scurtă pauză, neluându-şi ochii, de la Stresi. Două duminici înainte de asta, repetă Stresi. Vasăzică, două
săptămâni şi ceva, socoti, fără a pricepe nici el de ce.
— Am auzit multe bocete de mamă, chiar şi pe ale ei, continuă
paznicul, dar în ziua aceea vorbele bătrânei mi-au băgat spaima în
— 38 —
oase.
Stresi îşi prinse bărbia în pumn şi se concentră asupra cuvintelor paznicului.
— Nu era nici tânguit, nici bocet ca toate bocetele, urmă omul. Era blestem.
— Blestem?!
Paznicul trase iar aer în piept, neascunzându-şi mulţumirea că
reuşise în cele din urmă să-i atragă atenţia căpitanului.
— Da, domnule, un blestem şi încă unul groaznic.
— Cum aşa? Povesteşte, zise Stresi nerăbdător.
— Mi-e greu să vă repet cuvintele ei, pentru că am fost tare înfricoşat, dar blestemul suna cam aşa: „Kostandin, unde ţi-e făgăduiala că ai să mi-o aduci pe Doruntina de câte ori o să am nevoie de ea?” Pentru că, precum puteţi şti, domnule Stresi, după
cum ştie toată lumea, îi jurase maică-sii că…
— Ştiu, ştiu, spuse Stresi, continuă.
— Şi aşa, ea a zis: „Acum, când am rămas singură pe lume şi n-am pe nimeni alături, pe tine, care ţi-ai uitat jurământul, pământul să nu te putrezească”. Uite, cam astea au fost cuvintele ei.
În timp ce vorbea, paznicul cerceta cu privirea chipul lui Stresi şi, la sfârşit, aşteptând ca acesta să rămână mut de uimire în urma teribilei istorisiri, băgă de seamă că în ochii căpitanului apăruse o expresie de indiferenţă. Paznicul îşi pierdu iar stăpânirea de sine.
— Mi-am zis să vin să vă spun, că poate vă va fi de folos, încheie el. Cred că n-am făcut nicio greşeală.
— Deloc, se grăbi să-l încurajeze Stresi, dimpotrivă, ai făcut foarte bine. Mulţumesc.
Paznicul se ploconi cu respect şi, în momentul în care ieşea, încercă pentru ultima oară să realizeze dacă făcuse bine sau nu bătând drumul până acolo.
Stresi rămase mai departe gânditor. Nu peste mult timp simţi prezenţa cuiva în cameră. Ridică ochii şi-l văzu pe ajutorul său, dar uită imediat de el. Cum de s-a putut să facem o asemenea nerozie? se întrebă. Cum de s-a putut s-o uităm pe mamă? Discutase în două
rânduri cu Doruntina, în vreme ce cu bătrâna, niciodată. Iar ea putea să aibă propria ei versiune despre întâmplare. Era, într-adevăr, o scăpare de neiertat din partea lui.
Ridică iar ochii. Ajutorul său aştepta în acelaşi loc.
— Am făcut o mare prostie, zise Stresi.
— În legătură cu mormântul? Adevărul e că mi-a trecut o dată prin
— 39 —
cap, dar…
— Ce tot spui acolo? îl întrerupse Stresi. N-are nicio legătură cu mormântul şi nici cu aiurelile despre strigoi. În timp ce paznicul vorbea despre blestemul bătrânei doamne, mi-am zis: Cum de se poate să nu fi discutat niciodată cu ea? Cum de am făcut o asemenea tâmpenie?
— Adevărat, spuse ajutorul pe un ton vinovat. Aveţi dreptate.
Stresi se ridică cu o mişcare bruscă.
— Să mergem cât mai repede la ea, zise. Să încercăm să ne îndreptăm cât mai repede greşeala.
Nu peste multă vreme se aflau amândoi pe drum. Ajutorul se ţinea cu greu după Stresi.
— Nu e vorba numai de blestem, continuă Stresi să vorbească.
Trebuie să auzim şi părerea mamei despre întâmplare. Ea ar putea să
facă lumină în cazul ăsta.
— Aveţi dreptate, îl aprobă ajutorul, ale cărui gâfâieli îţi dădeau impresia că vorbele îi zburau prin ceaţă şi vânt. Citindu-i scrisorile, mi-a venit o idee… Reiese ceva de acolo… dar despre asta am să vă
spun mai târziu… încă nu sunt sigur… şi apoi, e ceva ieşit din comun…
