Străinii plecară a doua zi. Stresi simţi cum parcă nu aşteptase decât asta ca să se apuce în linişte, poate pentru ultima oară, de rezolvarea cazului Doruntinei. Acum era clar că trimiterea celor doi veri cu sarcina de a verifica adevărul vorbelor Doruntinei din bilet, demonstra că soţul ei se gândise în primul rând la adulter. Şi poate că avusese dreptate. Poate că povestea a fost mult mai simplă decât şi-ar fi putut închipui, aşa cum se întâmplă adesea cu evenimentele ce, fiind de fapt teribil de banale, pentru a-şi ascunde insignifianţa îţi încurcă minţile. Stresi credea că, în fine, va descâlci misterul. Până
atunci admisese mereu existenţa înşelătorului, dar se pare că a fost tocmai pe dos. Nimeni n-o înşelase pe Doruntina, ci, dimpotrivă, ea îşi minţise în primul rând soţul, apoi mama şi pe toţi ceilalţi. Ne-ai luat minţile la toţi, o dojeni Stresi supărat şi trist.
Bănuiala că Doruntina minţise se ivea când şi când, dar dispărea iute, acoperită de negura ce învăluia întâmplarea. Lucru admisibil pentru o istorie cu atâtea neclarităţi. Ajungea ca Stresi să-şi amintească de îndoiala sa veche, cum că poate atât călăreţul, cât şi călătoria nici nu existaseră şi că Doruntina plecase spre casă de luni sau poate de ani de zile, ajungea, deci, să-şi amintească de bănuiala referitoare la boala ei mintală, pentru ca orice raţionament să fie pus sub semnul întrebării. Sosirea străinilor din Boemia pusese însă
capăt acestor îndoieli. Exista un bilet pe care-l văzuse cu ochii lui, în care scria despre plecarea ei cu cineva, călăreţul fusese zărit de câteva femei şi, mai ales, toate acestea purtau o dată, 29 septembrie.
Acum n-ai de ales, îşi spuse Stresi, nu fără părere de rău. Satisfacţia pe care o simţea în faţa dezlegării enigmei era searbădă. Îndrăgostit, poate, de mister, ar fi vrut ca misterul să fie veşnic. Şi, apoi, se simţea înşelat.
Deci toate acestea, lăsând la o parte decorul funebru, n-au fost altceva decât o aventură de dragoste. Esenţa poveştii asta era.
Celelalte n-au constituit decât elemente de mâna a doua. Avusese dreptate nevastă-sa, care încă de la început văzuse lucrurile astfel.
Femeile au uneori un simţ special pentru asemenea situaţii. Da, da, repetă Stresi în sinea sa, vrând parcă să-şi întipărească mai bine în minte ultimul gând. O călătorie cu iubitul, chiar dacă dragostea se însoţise cu moartea. Dar poate că tocmai aceasta dădea culoare
— 64 —
întregii aventuri. Ce n-aş da să fac din nou drumul acela, spusese ea.
Desigur, făcu Stresi, desigur, Doruntina.
Nu o pizmuia, se simţea însă puţin ostenit. Creierul său, la început ezitând, apoi din ce în ce mai stăruitor, îşi puse în funcţiune mecanismul ce recompunea evenimentele. Când şi când, gândul îi zbura la cei doi străini care goneau acum spre centrul Europei şi care, cu siguranţă, frământau în minte totul. Era cât se poate de clar că între ei discutau mult mai deschis decât aici, îşi aminteau amănunte observate de ei sau povestite de alţii, dovedind pornirea femeii străine, a Doruntinei, de a-şi înşela bărbatul.
Încetul cu încetul Stresi reconstituia întâmplările. La puţină vreme după căsătorie, Doruntina înţelege că nu-şi mai iubeşte soţul. E
tristă, regretă măritişul. Durerea îi sporeşte din necunoaşterea limbii, din singurătate şi mai ales din dorul după ai săi. Îşi aminteşte de polemicile lor îndelungate legate de căsătoria ei, de îndoieli, de părerile „pro” şi „contra” şi toate acestea îi înzecesc aleanul. Pe de altă parte, niciunul dintre fraţi nu vine s-o vadă. Nici chiar Kostandin, care jurase. Uneori se îngrijorează la gândul că s-a întâmplat vreo nenorocire, dar îl alungă spunându-şi că are nu unul sau doi, ci nouă fraţi, şi toţi în floarea vârstei. Crede mai degrabă că
au uitat-o. Şi-au măritat singura soră departe, peste şapte ţări şi şapte mări, iar acum o lasă în plata domnului. Amărăciunea ei sporeşte cu fiecare zi, făcând-o să-şi urască soţul. I se pare că el este cauza tuturor relelor. Că a venit de la capătul lumii pentru a-i strica rostul. Supărarea permanentă, lipsa bucuriilor îi stârneşte dorinţa de răzbunare. Să-l las, să plec, dar unde? Este singură de tot în mijlocul unui continent străin, o femeie de douăzeci şi trei de ani. În aceste condiţii, se înţelege că singura consolare ar fi o poveste de dragoste.
Poate că începe, fără a-şi da seama cum, pentru a-şi umple singurătatea. I se dă primului care-i iese în cale. Acesta ar putea fi un drumeţ (nu se leagă acum speranţele ei de drum?). Fără a sta prea mult pe gânduri, hotărăşte să plece cu el. Vrea la început să
fugă fără a anunţa pe nimeni, apoi, în ultima clipă, poate din părere de rău pentru soţ, poate din bună-cuviinţă (fusese crescută într-o familie în care manierele alese erau la mare preţ), decide să lase un bilet. Şi aici s-ar fi putut să aibă îndoieli: să-i declare soţului adevărul sau nu? Poate că de milă, mai mult pentru a nu-i răni mândria decât din alte motive, îi scrie că pleacă cu frate-său Kostandin. Ceea ce e şi verosimil, datorită jurământului de credinţă
prin care Kostandin promisese că o va aduce acasă, la bine sau la
— 65 —
rău, jurământ cunoscut de toţi, inclusiv de bărbatu-său.
Şi astfel, fără a se gândi prea mult la urmări, fuge cu iubitul. Şi-au făcut sau nu planuri de căsătorie, n-are importanţă. Speră că mai târziu va putea veni acasă cu el, să le explice fraţilor şi maică-sii cum stau lucrurile, să le povestească despre durerea ei, despre singurătatea ei (o astfel de singurătate…) şi poate că aceştia, auzind-o, ar putea-o ierta. Iar ea ar putea trăi, în final, cu bărbatul acela pe lângă ai săi, fără să mai plece niciodată… niciodată…
Toate acestea ea le gândeşte tulbure. În momentul acesta, sedusă
de fericirea clipei, nu vrea să-şi bată capul cu planuri de viitor. E
timp, om trăi şi om vedea. Şi împreună cu iubitul trec din han în han (şi-a vândut, cu siguranţă, bijuteriile), ameţiţi de dragoste.
Fericirea e însă trecătoare. Într-un astfel de han ea află (ce uşor e să afli noutăţi prin hanuri, în lungile nopţi de toamnă), deci, într-unul din hanuri află despre necazul abătut peste familia ei. Poate că i se vorbeşte despre proporţiile nenorocirii, poate că nu sau poate că-şi imaginează şi singură cum s-a întâmplat după ce află, în treacăt, despre oştirea străină molipsită de ciumă, care înjumătăţise populaţia Arberului. Atunci îşi iese din minţi, căinţa, groaza, jalea, pierderea cunoştinţei anulându-i spiritul de discernământ. Îşi roagă
iubitul s-o ducă imediat acasă şi el acceptă. Ea, deci, Doruntina, este cea care l-a adus pe călăreţul necunoscut cu sine, găsind cu greu drumul, stat după stat şi principat după principat, şi nu el pe ea.
Cu cât se apropie mai mult de graniţele Arberului, cu atât ea se gândeşte mai des cum va răspunde la întrebarea „cine te-a adus?”.
Până acum nu s-a gândit prea mult la asta. Să ajungă odată acasă, apoi va vedea ce-i de făcut. Se apropie mereu. Sosirea trebuie justificată. Să spună că a venit cu un necunoscut, e puţin credibil.
Cu iubitul, nu se poate. Mai-nainte s-a gândit doar în treacăt la asta, haotic, pentru că durerea o împiedica să-i vadă însemnătatea, acum însă lucrurile îşi recapătă importanţa lor. În vreme ce gândul i se zbate în căutarea soluţiei, îşi aminteşte de jurământul lui Kostandin şi se hotărăşte pe loc: va spune că a adus-o acesta, conform promisiunii făcute. Ceea ce arată că ştie de absenţa lui Kostandin de acasă, deci, de moartea lui. Încă nu cunoaşte precis amploarea nenorocirii abătute peste ai săi, dar despre moartea lui Kostandin ştie sigur. Despre el s-a interesat, pare-se, în mod special. De ce? E
normal ca acesta să ocupe un loc aparte în gândurile ei, pentru că el a jurat să vină s-o ia, în zilele ei triste, pe Kostandin l-a aşteptat să
apară pe drumul prăfos.
— 66 —
De-acum, până acasă mai e puţin şi ea, chiar dacă ar dori-o, n-ar mai avea timp, cu conştiinţa tulburată, să găsească o altă minciună.
Va spune, deci, că a adus-o mortul. Şi aşa, iat-o bătând în poartă. Îi spune iubitului să stea la o parte, să nu apară, poate că-şi dă
întâlnire cu el peste două-trei zile. Maică-sa, cutremurată, îi pune aşteptata întrebare: „Cu cine ai venit?” Doruntina îi răspunde: „Cu Kostandin”. Bătrâna îi spune că fratele e mort, dar Doruntina nu mai dă înapoi. „Stai să te mai sărut o dată până nu deschide poartă”, îi şopteşte iubitul şi o sărută pentru ultima oară în întuneric. Sărutul acesta l-a văzut bătrână doamnă de la fereastră. Ceea ce a înspăimântat-o. O fi crezut oare că fiul s-a ridicat din mormânt pentru a-i aduce fata? S-ar putea mai degrabă ca el să nu fi fost fiul său, ci un necunoscut. Dar, în ambele cazuri, şi dacă şi-ar fi închipuit că mortul se sărută cu Doruntina, şi că în locul mortului e un om viu, groaza ei a fost aceeaşi. S-ar putea ca ea să fi crezut în ultima variantă: că fiică-sa se sărută cu un necunoscut. Minciuna Doruntinei i s-a părut, deci, lugubră: în pofida nenorocirii, ea se iubeşte, ca o stricată, cu drumeţi necunoscuţi.
Cele întâmplate între mamă şi fiică, după deschiderea porţii, explicaţii, blesteme, jale, nu le ştie nimeni.
Apoi evenimentele s-au derulat cu repeziciune. Doruntina află
proporţiile dramei, se înţelege că legăturile ei cu iubitul se rup definitiv. Greşeala lui Stresi a fost că în ordinul trimis încă de la început hanurilor şi punctelor de graniţă a poruncit să se aibă în vedere călăreţii (bărbatul şi femeia, pe acelaşi cal sau fiecare pe calul său) care veneau, în loc să se acorde egală atenţie oricărui călător singuratic ce ieşea din principat. Greşeală pe care o îndreptase în al doilea ordin, având acum speranţa că necunoscutul va putea fi prins, cu atât mai mult cu cât el trebuie să fi stat ascuns o vreme, aşteptând să vadă ce se va întâmpla. Şi, chiar dacă nu va fi prins, cel puţin să fie dovedită trecerea lui, aşa încât să poată fi anunţate principatele şi comitatele vecine, aflate sub influenţa Bizanţului, pentru a-l aresta oriunde s-ar găsi.
Înainte de a o porni spre casă pentru prânz, Stresi îşi întrebă încă
o dată ajutorul dacă nu sosise vreo veste de pe la hanuri. Ajutorul negă din cap. Stresi îşi aruncă pelerina pe umeri şi tocmai se pregătea să iasă, când celălalt îl opri:
