În colţul său, curierului îi scăpă un geamăt prin somn. După

socoteala lui, arestatul trebuia să fi sosit, îşi spuse Stresi. Din privirea ajutorului răzbătea extenuarea: De atunci nu-i mai pomenise nimic despre incest. Iar acum îi era, desigur, ruşine.

Curierul gemu iar şi deschise ochii. Avea albul globilor tulbure.

— Ce e? bolborosi. Au venit?

Nu-i răspunse nimeni. Stresi se opri poate pentru a suta oară la fereastră. Întunericul se lăţise acum atât de mult peste câmp, încât era greu să deosebeşti ceva în beznă. Şi într-adevăr, când, după un timp oarecare, rădvanul se ivi, el prinse de veste mai întâi din larma de glasuri îndepărtate şi apoi după scârţâitul roţilor pe drum.

— O, doamne, au ajuns, în sfârşit, zise ajutorul şi-l zgâlţâi pe curier de umăr.

Stresi coborî treptele în fugă. Ajutorul şi curierul veniră după el.

Când ajunseră la poartă, rădvanul era aproape. Câţiva inşi îl urmau prin întuneric. Mai în urmă se auzeau şi alţii. În fine, trăsura opri şi din ea coborî un bărbat în uniforma slujbaşilor prinţului.

— Cine e căpitanul Stresi? întrebă el.

— Eu, zise Stresi.

— Bănuiesc că ştiţi despre…

— Da, îl întrerupse Stresi. Ştiu despre ce e vorba.

Omul în uniformă vru parcă să mai adauge ceva, dar se răzgândi, se întoarse spre rădvan, băgă capul pe geam şi discută câteva clipe cu cei dinăuntru.

— Aduceţi o lumină, zise careva.

Se deschise iar uşa trăsurii şi apăru mai întâi o pereche de cizme, apoi două picioare stropite de sus până jos cu noroi. Când în urma picioarelor se ivi şi trupul omului, se văzu că era legat zdravăn.

— El e, el e, şoptiră oamenii strânşi în preajma rădvanului.

În lumina şovăielnică a felinarului nu se zări decât jumătate din chipul prinsului, murdar, naiba ştie cum, şi acela de noroi. Doi dintre oamenii lui Stresi îl luară în primire de la ceilalţi, prinzându-l, ca şi ei, de mâini. Arestatul nu opuse rezistenţă.

— În beci, zise Stresi sec. Voi ce aveţi de gând? se întoarse spre omul în uniformă, care, pare-se, comanda micul grup.

— 79 —

— Noi ne vom întoarce îndată de unde am venit, răspunse omul.

— Pleci cu ei? îl întrebă Stresi pe curier.

— Da, domnule.

Stresi rămase un timp pe loc până ce rădvanul se urni, după care se întoarse şi se îndreptă spre clădire. În ultimul moment se opri la poartă. În semiobscuritate se simţea prezenţa oamenilor.

— Ce mai aşteptaţi? zise Stresi cu glas liniştit. Duceţi-vă mai bine să vă culcaţi, oameni buni. Datoria noastră este să trudim şi noaptea, dar vouă, vouă ce vă trebuie?

Dinspre ei nu veni niciun răspuns. Flacăra felinarului pâlpâi o clipă, speriată, luminând feţele acelea galbene şi pline de îngrijorare, după care le lăsă în întuneric.

— Noapte bună, le ură Stresi şi păşi în urma ajutorului său, care cobora cu felinarul în mână treptele beciului.

Mirosul de mucegai îi pătrunse pe gât. Şi se simţi brusc contrariat.

Ajutorul împinse uşa de fier a beciului şi se dădu la o parte, lăsându-l pe Stresi să intre primul. Arestatul zăcea pe o grămadă de paie, cu capul sprijinit pe mâinile încătuşate. Când auzi glasuri, ridică fruntea. În lumina felinarului, Stresi zări un chip care, deşi mânjit de noroi şi vânăt, părea încă atrăgător. Privirea lui Stresi se opri fără voie la buzele omului şi buzele acelea omeneşti, crăpate întrun colţ de friguri, străine, desigur, de cătuşe, de străjeri şi porunci, îi amintiră, mai evident ca orice, că dinaintea sa se afla cel ce se iubise cu Doruntina.

— Cine eşti? îl întrebă Stresi, cu răceală în glas.

Ochii arestatului îl priviră de jos în sus. Ca şi buzele, ochii păreau străini aici. Taman ochi de înşelător, gândi Stresi.

— Sunt un drumeţ, domnule, răspunse omul. Vânzător ambulant de icoane. Nu ştiu de ce am fost arestat. Sunt grav bolnav. Am să mă

plâng…

Vorbea o albaneză poticnită, dar corectă. O învăţase probabil dintr-o nevoie dictată de ocupaţia sa, dacă realmente era vânzător de icoane.

— De ce ai fost arestat?

— Pentru o femeie pe care nici nu o cunosc şi nici n-am văzut-o vreodată. O oarecare Doruntina. Ai dus-o pe calul tău, îmi spuneau, ai adus-o din Boemia şi tot felul de alte bazaconii.

— Ai călătorit, într-adevăr, cu vreo femeie sau, ca să fiu mai precis, ai adus o femeie din Boemia până aici? întrebă Stresi.

— Nu, domnule şef. N-am călătorit cu nicio femeie. Cel puţin de

— 80 —

câţiva ani încoace.

— Acum o lună, zise Stresi.

— Nu. Sigur nu.

— Gândeşte-te bine, îl îndemnă Stresi.

— N-am la ce mă gândi, spuse tare arestatul. Îmi pare rău că şi dumneavoastră credeţi ca ei, domnule şef. Sunt un om onorabil. Am fost arestat în vreme ce zăceam în drum bolnav de moarte. E inuman!

Să-ţi revii din criză şi, în loc de a găsi ajutor şi sprijin, să te trezeşti în fiare! E groaznic.

— Deloc, zise Stresi. Cred că vei avea prilejul să te convingi de asta.

— Dar ceea ce faceţi e o tâmpenie, continuă prinsul cu hotărâre.

Cel puţin să fiu acuzat pentru ceva real, să-mi imputaţi că aş fi furat sau aş fi ucis pe careva. Dar dumneavoastră o ţineţi întruna: ai călătorit cu o femeie pe acelaşi cal. De parcă asta ar fi vreo crimă!

Regret că n-am declarat încă de la început, să fiţi cu toţii mulţumiţi: da, am călătorit împreună cu o femeie pe acelaşi cal. Şi? Ce reiese din asta? Sunt un om de onoare şi n-am minţit pentru că nu ştiu să

mint. Am să mă plâng oriunde am să pot. Şi prinţului vostru. Iar de va fi nevoie chiar şi mai sus, la Constantinopol.

Stresi îl privea ţintă. Arestatul îi susţinu privirea.