— Ţi-e rău? întrebă cineva.

Nu răspunse. Celălalt îl sfătui ceva, după cum avu impresia, dar nu pricepu nimic. Plecă mai departe. Acum, după ce le spusese ce să

facă cu mortul, se simţea niţeluş mai uşurat. Nu-şi mai amintea în ruptul capului dacă atinsese leşul sau nu. În asemenea cazuri obiceiul dădea dreptul ucigaşului de a-i ruga pe trecători să

îndeplinească ceea ce el nu fusese în stare să facă. Era însă mare păcat ca mortul să fie lăsat aşa cum căzuse.

Când intră în sat încă nu înnoptase. Ziua aceea unică încă nu se sfârşise. Poarta ogrăzii era întredeschisă.

O împinse cu umărul şi intră.

— Ei? se auzi dinăuntru.

Făcu din cap în semn că da.

— Când?

— Ceva mai devreme.

Le auzi paşii coborând treptele de lemn.

— Ai sânge pe mâini, zise tatăl, du-te şi spală-te.

Gjorgu îşi privi buimac mâinile.

— Poate că atunci când l-am întors, şopti.

Zadarnic îşi făcuse griji pe drum. Era destul să-şi privească

mâinile pentru a-şi da seama că totul fusese îndeplinit întocmai cum trebuia.

În casă se simţea miros de cafea prăjită. Ciudat, îi era somn.

Căscă de două ori la rând. Ochii surorii celei mici, sclipind deasupra umărului său stâng, îi părură la fel de îndepărtaţi ca două stele răsărite într-un colţ de cer.

— Şi acum? se pomeni întrebând, fără a se adresa de fapt

— 110 —

nimănui.

— Trebuie anunţaţi oamenii, zise tatăl. Abia acum Gjorgu văzu că

taică-său îşi încălţase opincile.

Tocmai îşi bea cafeaua când auzi de-afară:

— Gjorgu Berisha l-a ucis pe Zef Kryeqyqe.

Vocea avea ceva neobişnuit, ceva ce amintea de tonul pristavului hotărârile stăpânirii şi de cel al vechilor litanii.

Strigătul acela straniu îl scoase pentru un timp din starea de somnolenţă în care se afla. Îşi imagină cum numele se desprinde de el, părăsindu-i fiinţa, cum răbufneşte în afara sa ca un torent. I se întâmpla pentru prima oară aşa ceva. Gjorgu Berisha, repetă ca pentru sine neînduplecatul pristav. Ucigaşul avea douăzeci şi şase de ani şi niciodată până atunci nu pătrunsese atât de adânc în tainele vieţii.

Pe drum, vestitorii morţii îşi transmiteau numele lui unul altuia.

Peste jumătate de ceas fu adus în cătun trupul celui ucis. Conform obiceiului, fusese purtat pe patru crengi de fag. Existau slabe speranţe că ar mai fi trăit.

Tatăl mortului aştepta la poartă. Când cei ce aduceau trupul fără

viaţă se apropiară la patruzeci de paşi, întrebă:

— Ce-mi aduceţi? Rănit sau mort?

Răspunsul fu scurt, categoric:

— Mort.

Bătrânul avea gura căscată. Găsi cu greu un strop de salivă în fundul gâtlejului. Reuşi totuşi să articuleze câteva vorbe:

— Băgaţi mortul în curte şi daţi de veste în sat şi printre rubedenii.

Tălăngile turmelor ce se întorceau în cătunul Breziftoht, clopotul de vecernie, zgomotele obişnuite ale serii aveau de astă dată ceva din fatalitatea morţii.

Pe uliţele şi potecile satului era o agitaţie neobişnuită. Focuri mari fuseseră aprinse la răscruci. În ograda mortului intrau oameni. Alţii ieşeau. Din cea a ucigaşului, de asemenea. Forfota era în toi.

De la ferestrele caselor mai răzleţe soseau ultimele veşti:

— Gjorgu Berisha l-a ucis pe Zef Kryeqyqe, aţi aflat?

— Gjorgu şi-a răzbunat fratele.

— Cei din neamul Berisha or cere, oare, răgazul de o zi?

— Sigur că da.

Se întunecase de-a binelea. Pâlpâitul focurilor devenise mai domol.

Treptat, flăcările se colorau în sângeriu, aidoma magmei vulcanice

— 111 —

de-abia ţâşnită din fundul pământului. Scânteile purpurii răspândeau în jur presentimente şi jurăminte pline de ură.

Patru bărbaţi conduşi de un bătrân se îndreptau spre casa îndoliată.

— Mijlocitorii merg să ceară răgazul de o zi pentru familia Berisha, zise careva de la geam.

— O să li-l dea, oare?