mereu, minţind la fel de nevinovat, la fel mi-am închipuit şi eu că pot scăpa din situaţia asta supărătoare îndrugând vrute şi nevrute, ceea ce, în loc să mă aducă la realitate, m-a înfundat şi mai mult în minciuni. Şi, pare-se, cauza încurcăturii în care mă aflu a fost zarva stârnită de venirea tinerei femei. Deci, aş fi recunoscut încă de la început tot ce s-a întâmplat, pentru că, în fond, cum v-am mai spus, n-am omorât pe nimeni, dacă n-aş fi auzit că sosirea femeii aceleia aduse de mine a produs, spre uimirea mea, numeroase încurcături şi agitaţie, încât m-am văzut în situaţia copilului care, mişcând un lucru de la locul lui, provoacă nenorociri groaznice celor mari.
Aşadar, în dimineaţa acelei zile (vă voi povesti mai târziu totul în amănunt), când am văzut că sosirea tinerei femei a constituit ceva teribil, teribil de… nu ştiu cum să mă exprim, peste măsură de surprinzător pentru toţi, cu atât mai mult cu cât nimeni nu făcea altceva decât să se întrebe ca un năuc: „Cu cine a venit” şi „Cine a adus-o”, instinctul de conservare mi-a poruncit să mă trag cât mai la o parte, să dispar fără urmă din povestea asta în care intrasem întâmplător. Ceea ce am şi încercat să fac. La naiba! Mai bine v-aş
povesti totul de la început, din prima clipă. Cred că vreţi să ştiţi totul de-a fir-a-păr, domnule şef, nu?
Stresi încremenise în spatele mesei.
— Te ascult, zise. Povesteşte tot ce crezi că trebuie.
Arestatul păru neliniştit de calmul celuilalt.
— Nu ştiu, e prima oară când sunt interogat, dar, din câte am auzit, în astfel de cazuri anchetatorul pune întrebări, după care urmează răspunsurile, nu? Dumneavoastră însă…
— Continuă să povesteşti, îl îndemnă Stresi. Te ascult.
Prinsul se agită pe grămada de paie.
— Te supără cătuşele? îl întrebă Stresi. Vrei să ţi le scot?
— Da. Dacă se poate.
— 83 —
Stresi îi făcu semn ajutorului să elibereze mâinile arestatului.
— Mulţumesc, zise omul.
Cu mâinile libere păru a-şi pierde şi mai mult siguranţa, ridică o dată ochii spre Stresi în speranţa că acesta îl va întreba totuşi ceva, apoi, văzând că nădăjduise în zadar, începu să povestească cu voce joasă şi fără vioiciunea de mai-nainte.
— După cum v-am spus ieri, sunt negustor ambulant de icoane.
Meseria asta mi-a dat ocazia de a o cunoaşte pe tânăra femeie despre care discutăm. Sunt din Malta, dar cea mai mare parte a anului mi-o petrec pe drumurile Balcanilor şi prin alte colţuri ale Europei, vânzând icoane. Dacă amănuntele acestea vi se par inutile, vă rog să
mă întrerupeţi, pentru că, precum v-am mai spus, e prima oară când sunt interogat şi nu cunosc regulile temniţei. Mă ocup, deci, cu vânzarea de icoane şi bănuiţi poate cât de mult le place femeilor să
cumpere astfel de marfă. Aşa am cunoscut-o într-o bună zi pe ea, pe Doruntina. Mi-a zis că e străină acolo, în Boemia, adusă ca mireasă
din Arber şi când i-am spus că trecusem cu un timp în urmă prin ţara ei, a fost cât pe ce să leşine de emoţie. Eşti primul pe care-l întâlnesc, mi-a zis ea, şi care vine de acolo. M-a întrebat apoi: „Nu cumva ştii ce mai e prin Arber, ce s-a mai întâmplat, de ce nu vine niciunul dintre ai mei să mă vadă?” Auzisem ceva despre un război sau despre o molimă, într-un cuvânt despre o nenorocire care se abătuse pe aici şi, de cum i-am spus-o, pentru a o linişti, am adăugat că asta se petrecuse demult, aproape cu trei ani în urmă. Atunci ea a dat un ţipăt şi a zis: „Dar eu tocmai de atunci n-am veşti de la ai mei!” Sărmana, ceva trebuie să se fi întâmplat. Şi aşa şocată cum era, printre lacrimi şi suspine, mi-a povestit cum ajunsese ea cu trei în urmă acolo în Boemia, cum maică-sa şi fraţii se împotriviseră unei căsătorii atât de îndepărtate şi cum o ţinuse morţiş unul dintre fraţi, pe numele Kostandin; cum acesta îi dăduse maică-sii cuvântul, besa, cum numesc în ultima vreme albanezii jurământul de credinţă, vorbă
pe care eu nu o ştiam şi am auzit-o pentru întâia oară de la ea, deci îi dăduse maică-sii cuvântul că o va aduce pe soră-sa de departe, de câte ori va voi aceasta; cum trecuseră săptămâni şi luni, apoi ani şi nimeni de acasă, nici chiar cel ce jurase, Kostandin, nu venea s-o vadă; cum o cuprinsese un dor fără margini de ei, cum o chinuia singurătatea acolo, printre străini şi cum, împreună cu dorul şi singurătatea o îngrozea uneori gândul că acasă s-ar fi putut întâmpla o nenorocire. Şi, când a aflat de la mine despre război sau ciumă, a fost convinsă că jalea i-a lovit casa, că presimţirile n-o înşelaseră şi
— 84 —
mi-a spus că ar vrea să plece singura în Arber, dar că nu ştie cum să
procedeze cu bărbatu-său, care, deşi îi promisese că o va duce el însuşi dacă frăţii nu vor veni, ocupat cu treburile lui, spunea că nu are timp pentru o călătorie atât de lungă. Ascultând-o vorbind, frumoasă cum era cu lacrimile pe faţă, am simţit brusc că o doresc şi, împins de patimă, fără a sta prea mult pe gânduri, i-am zis că, dacă vrea, aş putea s-o duc eu acasă. Drumurile lungi sunt lucrul cel mai obişnuit în viaţa mea şi i-am spus asta cu uşurinţa cu care cineva propune altuia să-l însoţească până în oraşul vecin, dar ideea asta ei i s-a părut o nebunie. Era normal ca la început să i se pară
astfel, deşi tocmai din înfocarea cu care s-a pornit să-mi combată
propunerea am înţeles că voia exact contrariul, totuşi mi s-a părut că
făcea asta nu atât pentru a mă convinge pe mine de absurdul ideii, ci pentru a se convinge singură. Şi, cu cât insista ea: sunteţi nebun, şi mai nebună sunt eu, care vă ascult, cu atât mai mult creştea în mine dorinţa, alături de speranţa că va accepta. Astfel că, a doua zi, după
o noapte de nesomn şi palidă la faţă, cu glasul pierit, când m-a întrebat cum să-i explice bărbatului ei că pleacă cu mine, eu mi-am zis: a mea e. Eram convins că lucrul cel mai important e să mă văd odată plecat cu ea, singuri pe drumurile Europei, apoi întâmplă-se ce s-o întâmpla. Orice altceva nu mai conta pentru mine. I-am spus să
plece fără a-l anunţa, întrucât chiar el îi pricinuise o astfel de purtare. La urma-urmei, nu-mi spusese ea că bărbatu-său îi promisese s-o ducă acasă, dar că nu avea timp? Deci, să pornească
la drum fără a-l anunţa. Dar cum, cum? întreba ea cu nerăbdare.
Cum să mă justific apoi în faţa lui? Singură cu un necunoscut. Şi s-a îmbujorat la faţă. Desigur, i-am zis, că nu trebuie să-i spui că ai plecat cu un necunoscut, nu, ferească Dumnezeu. Dar atunci, cum?
Iar eu i-am zis: m-am gândit şi la asta, lasă-i un bilet că ţi-a venit fratele şi că te-a luat degrabă acasă pentru că alor tăi li s-a întâmplat o mare nenorocire. Ce nenorocire? m-a întrerupt ea. Tu ştii, străine, dar nu-mi spui. Vai, fratele meu nu mai trăieşte, altfel ar fi venit să
mă vadă.
Au mai trecut două zile cu aceste îndoieli. Mi-a fost frică să nu fiu luat la ochi şi am încercat s-o întâlnesc într-ascuns. Dorinţa de a pleca împreună cu ea îmi luase minţile. Şi, în cele din urmă, a acceptat. Era într-o după-amiază târzie, cu un cer mohorât, când ea a alergat la răscrucea unde-i dădusem ultima întâlnire, a sărit pe spinarea calului în spatele meu şi am pornit amândoi fără o vorbă.
Am mers atât cât să ne pierdem urmele. Am dormit într-un han uitat
— 85 —
de lume şi a doua zi, în zori, am pornit iar la drum. Este inutil să vă
spun prin ce coşmar trecea femeia. Am calmat-o cât am putut şi am mers mai departe. A doua noapte ne-am petrecut-o într-un han şi mai prăpădit ca primul, într-o provincie căreia nu-i cunosc nici măcar numele. Las la o parte amănuntele despre încercările mele de a o convinge să-mi devină amantă. Mândria, dar mai ales surescitarea o împiedicau. Am folosit toate metodele, începând cu rugăminţile stăruitoare şi sfârşind cu ameninţările că aveam s-o părăsesc şi s-o las singură pe drumurile Europei. Aşa că, în fine, în noaptea a patra, mi-a cedat. Am fost atât de năucit după asta încât, în dimineaţa următoare nu mai ştiam unde ne aflăm şi încotro mergem… Dacă vă povestesc lucruri inutile vă rog să mă întrerupeţi.
Am petrecut astfel câteva zile şi nopţi extraordinare. Dormeam prin hanurile ce ne ieşeau în cale, apoi mergeam mai departe. Ca să facem rost de bani şi-a vândut câteva dintre bijuterii. Eu aş fi vrut ca această călătorie să nu se mai sfârşească niciodată, ea se grăbea. Cu cât ne apropiam mai mult de fruntariile Arborului, ea părea tot mai adâncită într-ale ei. Ce s-o fi întâmplat, oare, acolo, repeta adesea.
Război, ciumă? Am întrebat călătorii prin hanuri, dar răspunsurile lor erau neclare. Auzisem despre o mare bătălie în Arber, dar unii îi confundau anul, alţii spuneau că nu era vorba despre o bătălie, ci de ciumă, alţii jurau că nu în Arber, ci în altă parte se petrecuseră
