— 118 —

În cea mai mare parte drumul fusese pustiu. Ici-colo, se iveau din ceaţă munteni singuratici, care, la fel ca şi el, călătoreau cu treburi.

De la distanţă, precum toate din jur într-o asemenea zi mohorâtă, păreau anonimi şi inconsistenţi.

Centrele locuite erau la fel de tăcute ca şi drumul. Casele se înălţau rare din loc în loc. Peste acoperişurile înclinate fumul orbecăia ca bezmetic. Casă se numeşte kulla, bordeiul sau orice se aseamănă cu acestea, destul să aibă un horn pe care iese fum. Nu pricepu nici singur cum de-i venise în minte preceptul din kanun referitor la casă, pe care-l ştia încă din copilărie. În casă nu se intră

fără a striga şi fără a-ţi răspunde cineva… Dar eu n-am de gând să

bat sau să intru undeva, exclamă el cu glas tânguitor.

Ploaia nu mai contenea. Întâlni, pentru a treia oară, un grup de ţărani mergând în şir, fiecare cu câte un sac de porumb în spate. Sub greutatea sacilor oamenii păreau mult mai îndoiţi din şale decât ar fi fost firesc. Poate pentru că porumbul e ud, îşi spuse el. I se întâmplase o dată să care un sac cu porumb prin ploaie de la depozitul districtual până în cătun la el.

Muntenii cu sacii rămaseră undeva în urmă şi el se trezi din nou singur în mijlocul drumului. Pietrele de pe margine se zăreau când mai clar, când dispăreau pe ambele părţi. Ploile şi surpările de teren îngustaseră ici-colo drumul. Trebuie să fie larg cât suliţa steagului, îşi spuse pentru a doua oară şi îşi dădu seama că de o bucată de vreme, fără să vrea, îi treceau prin gând învăţăturile kanunului despre drum. Pe drum merge omul, merg turmele, merge tot ce-i viu şi tot ce-i mort.

Zâmbi în sinea sa. Orice ar fi făcut, nu putea să scape de vechile precepte. Degeaba încerca să se mintă. Kanunul era mai puternic decât s-ar fi părut. Se afla peste tot, pe pământ, peste ţarini, se strecura sub temeliile caselor, în morminte, în biserici, pe drumuri, în târguri, la nunţi, se căţăra pe păşunile alpine, ba chiar şi mai sus, în cer, de unde cădea cu picăturile de ploaie umplând pâraiele pentru care se săvârşeau o treime din omoruri.

La început, când pricepuse că trebuie să ucidă un om, Gjorgu îşi amintise şi-şi răsamintise toate regulile kanunului în care se vorbea despre omor. Să nu uit să-i vorbesc înainte de a trage, îşi spusese în gând. Ăsta e primul lucru important. Să nu uit să-i întorc trupul după cum e statornicit şi să-i sprijinim arma de frunte. Asta e a doua cerinţă de căpătâi. Celelalte sunt simple, mult mai simple.

Preceptele referitoare la omucidere erau doar o parte infimă din

— 119 —

kanun, partea de început. Cu trecerea săptămânilor şi a lunilor Gjorgu înţelesese că cealaltă parte, cea paşnică, străină culorii sângelui, era legată trainic de prima, de cea însângerată, că nimeni nu cunoştea cu precizie limita dintre una şi alta şi că totul fusese creat în aşa fel încât din una să se nască cealaltă, din cea paşnică

cea însângerată, din cea însângerată cea paşnica şi mereu la fel, veac după veac şi generaţie după generaţie.

De departe, Gjorgu zări apropiindu-se un şir de oameni călări.

Printre călăreţi văzu o mireasă şi înţelese că era un grup de nuntaşi.

Îi udase ploaia pe toţi şi păreau osteniţi, dar zurgălăii cailor sunau vesel la fiecare pas.

Gjorgu se trase de-o parte pentru a face loc nuntaşilor. La fel ca şi el, aceştia îşi ţineau puştile cu ţeava în jos pentru a le feri de ploaie.

Privind boccelele multicolore în care se afla, cu siguranţă, zestrea miresei, se întrebă în ce loc anume, în ce cutie sau buzunar sau covor brodat fusese ascuns de către părinţii miresei „cartuşul de zestre”, cu care, conform kanunului, mirele avea dreptul să-şi ucidă

nevasta dacă ea ar fi încercat să-l părăsească. Şi asta îi veni în minte odată cu amintirea logodnicei cu care nu se căsătorise din pricina bolii ei îndelungate. Îşi amintea de ea ori de câte ori vedea nuntaşi, dar, de astă dată, ciudat, durerea amintirii veni împreună cu un sentiment de uşurare: poate că e mai bine aşa. Poate că e mai bine că

ea plecase încă de fată acolo unde avea să plece şi el peste un timp, în loc de a-şi petrece aici o viaţă lungă şi monotonă ca văduvă. Cât despre „cartuşul de zestre”, pe care orice socru se simţea dator să-l dăruiască mirelui pentru a-i uşura sarcina ucigaşă, el, Gjorgu, cu siguranţă că l-ar fi aruncat încă din noaptea nunţii. Sau poate că

gândea astfel numai acum, când ea nu mai era şi ideea de a ucide pe cineva care nu mai există e la fel de absurdă ca şi aceea de a se căsători cu o umbră.

Nuntaşii se făcură nevăzuţi mai înainte ca el să-i poată uita. Şi-i imagină încă o vreme drumeţind după toate regulile kanunului, cu vornicelul în frunte, cu singura deosebire că acum, în locul miresei se afla, acoperită de văl, fosta lui logodnică. Ziua nunţii nu se amână cu niciun preţ, glăsuia kanunul. Nuntaşii trebuie să pornească chiar dacă mireasa ar fi pe patul morţii. Gjorgu auzise des aceste cuvinte în timp ce logodnica lui bolea, când în casă la ei se pomenea de apropierea zilei sorocite. Nuntaşii nu pot fi opriţi din drum, chiar dacă în casă ai mort. Mireasa intră, mortul iese. Aici vaiete, dincolo cântec.

— 120 —

Toate acestea, trecându-i dureros prin minte, îl obosiră şi făcu o bucată bună de drum fără să se mai gândească la nimic. Pe ambele laturi ale şoselei se întindeau ţarini prelungi, apoi iar şi iar coline anonime şi bolovănoase. Undeva, pe dreapta, zări o moară, ceva mai încolo o turmă de capre, o biserică şi lângă ea un cimitir. Trecu pe lângă ele fără să le privească măcar, dar asta nu-l ajută cu nimic şi-şi aminti părţile din kanun referitoare la moară, la turme, la biserică şi la cimitir. Preotul nu poate fi ucis. Printre mormintele unei familii este interzisă săparea unuia străin.

Ar fi vrut să-şi poruncească singur „destul”, dar nu avu curaj.

Puse capul în piept şi continuă să păşească la fel ca şi până atunci.

În depărtare se zărea acoperişul unui han, mai departe o mănăstire de călugăriţe, apoi iar o turmă de capre, un fum şi poate o localitate şi pentru fiecare dintre acestea existau precepte seculare. De ele n-ai cum să te ascunzi. Lor nu le-a scăpat nimeni, niciodată. Deşi…

Preotul nu poate fi ucis, repetă el în gând una dintre regulile cele mai cunoscute ale kanunului. În vreme ce-şi spunea toate acestea, ajunse într-un loc de unde se zărea bine mănăstirea de maici şi gândul că

doar dacă ar fi fost preot n-ar fi avut de-a face cu kanunul i se contopi cu cel referitor la călugăriţe, cu cele auzite cum că între ele şi preoţii tineri ar fi anumite legături şi se întrebă cum ar fi fost posibilă

o astfel de legătură între el însuşi şi una dintre călugăriţe, dar imediat îşi aminti că acestea sunt tunse, toate închipuirile i se năruiră şi-şi luă gândul de la ele. Deci doar dacă aş fi fost preot putea să nu-mi pese de kanun, îşi zise. Deşi chiar preotul avea legătură cu unele dintre preceptele acestuia, căci, de fapt, doar partea referitoare la omucidere nu-l privea.

O bucată de vreme gândul i se fixă la această parte din kanun. În realitate aici se afla esenţa kanunului. Astfel încât consolarea că

întreaga lume e legată în lanţurile kanunului i se păru deşartă. Într-adevăr, nu doar preotul, ci şi o mare parte dintre oameni n-aveau nimic de-a face cu preceptele sângeroase ale acestuia. La asta se mai gândise oarecum şi altă dată. Lumea e împărţită în două: o parte care orbecăie în cercul gjakmarrjei şi o alta care se află în afara lui.

În afara lui… Gjorgu îşi înăbuşi oftatul. Cum o fi oare viaţa într-o asemenea familie? Cum se trezesc oamenii dimineaţa şi cum se culcă

seara? O astfel de vieţuire i se păru cu totul ireală, la fel de străină ca şi viaţa păsărilor, de pildă. Şi totuşi asemenea case există. La urma urmei, aşa fusese şi în familia lui cu şaptezeci de ani în urmă, până

în seara mohorâtă în care la uşa lor bătuse un om.

— 121 —

Povestea duşmăniei familiei lui cu neamul Kryeqyqe o auzise de la taică-său, iar acesta de la moşul său. Era e poveste obişnuită, cu douăzeci şi două de morminte de fiecare parte, în total patruzeci şi patru, cu câteva vorbe spuse înainte de a apăsa pe trăgaci, dar mai ales cu tăceri, cu gemete, cu ultima suflare care înăbuşă cuvântul de pe urmă, cu trei cântece din lăută, uitate demult, cu mormântul unei femei ucise din greşeală, vină răscumpărată după toate regulile, cu bani, cu bărbaţii din amândouă familiile închişi în turnul de veghe, cu o încercare de împăcare ce eşuase în ultimul moment, cu un omor în plină nuntă, cu răgazul scurt şi cu cel lung, cu parastase, cu strigăte „cutare al lui Berisha a tras în cutare al lui Kryeqyqe” sau invers, cu pojarul focurilor, cu vânzoleala prin cătun şi tot aşa mereu până în după-amiaza lui 17 martie, când a venit rândul lui Gjorgu să

intre în hora aceasta lugubră.

Şi toate acestea au început cu şaptezeci de ani în urmă, într-o seară rece de octombrie, când la uşa lor bătuse un om. Cine era omul ăla? întrebase micul Gjorgu, auzind pentru întâia oară povestea acelor bătăi în uşă. Pusese de multe ori această întrebare, atunci şi mai târziu, dar nimeni din casă nu-i putuse răspunde. Pentru că

nimeni, niciodată, nu aflase cine era omul acela. Iată de ce, uneori, Gjorgu se îndoise că la poarta lor bătuse într-adevăr acel om. Era tentat mai curând să creadă că o nălucă sau poate însăşi mâna destinului ciocănise, şi nu un călător necunoscut.

După ce bătuse, omul strigase, cerând adăpost pentru o noapte.

Stăpânul casei, bunicul lui Gjorgu, deschisese poarta şi îl primise înăuntru pe necunoscut. Îl ospătaseră după obicei, îi aşternuseră să

doarmă şi, tot conform obiceiului, dis-de-dimineaţă, cineva din familie, fratele cel mic al bunicului, îl însoţise pe oaspetele cel necunoscut până la ieşirea din sat. Acolo, imediat după ce se despărţiseră, se auzise o împuşcătură şi necunoscutul căzuse mort la pământ. Fusese ucis chiar afară din sat. Şi, după kanun, dacă ţi-ai însoţit oaspetele şi acesta a fost ucis sub ochii tăi obligaţia răzbunării cade asupra ta. Dacă l-ai însoţit şi, despărţindu-vă, i-ai întors spatele, iar el a fost ucis, scapi de preceptele kanunului. Însoţitorul tocmai se întorsese cu spatele la oaspete şi, deci, scăpase de obligaţia de a-l răzbuna. Dar gestul nu fusese văzut de nimeni. Era încă

dimineaţa devreme şi de jur-împrejur nu se găsise nimeni care să

adeverească că în momentul în care necunoscutul fusese împuşcat însoţitorul său era cu spatele la el. Totuşi, i s-ar fi dat crezare pe cuvânt, pentru că preceptele kanunului puneau mare preţ pe cuvânt,

— 122 —

deci ar fi fost, poate, crezut când afirma că în momentul în care se auzise împuşcătura el întorsese deja spatele victimei, dacă n-ar fi apărut un semn de întrebare. Şi acesta era legat de poziţia în care se afla trupul celui ucis. Comisia alcătuită imediat pentru a stabili dacă

obligaţia răzbunării călătorului necunoscut cade sau nu asupra casei Berisha cercetase cu atenţie faptele şi ajunsese la concluzia că celor din neamul Berisha le revine sarcina de a-l răzbuna pe cel ucis.

Necunoscutul căzuse cu faţa întoarsă spre sat. Conform kanunului, familia lui Gjorgu, care-i oferise pâine şi adăpost şi avusese obligaţia să-l apere la ieşirea din cătun, trebuia acum să-i răzbune moartea.