La sfârşitul verii, Asa a fost urcată cu forţa în maşina unchiului ei şi dusă la un centru de reabilitare din inima munţilor. Era un loc în care copii indisciplinaţi ca ea erau învăţaţi cum să se poarte în viaţa de zi cu zi. Centrul era condus de un preot budist, căruia copiii îi spuneau „Sensei”, şi de soţia acestuia. La început, fiindu-i foarte greu să îndure regulile aspre şi mâncarea simplă şi puţină, Asa a încercat de mai multe ori să fugă, dar a fost prinsă şi adusă de fiecare dată înapoi. A petrecut ore întregi stând în tăcere alături de preot într-o cameră numită „Loc de introspecţie”, unde nu erau decât o masă
şi două scaune.
— O să aşteptăm până când o să vorbeşti, i-a spus Sensei.
La un moment dat, s-a auzit o bătaie, uşa s-a deschis, şi în prag apărut soţia preotului.
— Să nu zici nimănui, i-a spus ea Asei, punând grăbită în faţa ei o farfurie cu o felie de chec.
Încetul cu încetul, Asa s-a obişnuit cu viaţa de la centru. După vreo două săptămâni, chiar dacă într-o zi tăia lemne pentru foc sau scotea apă din fântână, a doua zi nu se mai trezea cu febră musculară. Dacă se implica în sarcinile care i se dădeau, ziua trecea cât ai clipi. În timpul săptămânii, îşi vedea de treburile pe care le avea de făcut, iar sâmbăta şi duminica mergea în oraş şi, împreună cu colegii de la centru, participa la diverse activităţi de voluntariat. A petrecut aşa o jumătate de an, dar a fost suficient ca să-şi refacă sănătatea fizică şi mintală.
9
Dacă toţi cei de la centru ar fi fost ca Asa, probabil că preotul şi soţia lui nu s-ar fi chinuit atât de mult. Însă printre ei erau şi copii care, oricât ar fi stat acolo, nu puteau să se oprească din a intra în conflict cu ceilalţi. Într-o seară, s-a iscat o ceartă în timpul mesei. Totul a pornit de la un băiat care s-a plâns că bucata de macrou primită de cel de alături era mai mare, şi n-a lipsit mult până cei doi să-şi care pumni. În jur, tot mai mulţi strigau. Şi atunci, cea care s-a ridicat a fost Asa. Şi-a luat farfuria şi s-a băgat între scandalagii:
— Terminaţi cu cearta! Puteţi lua şi bucata mea.
O clipă, cei doi au tăcut, dar apoi unul i-a strigat:
— Nu-mi trebuie!
Şi a dat de podea cu farfuria pe care se afla macroul ei.
Până la urmă, a fost şi ea atrasă în conflict, şi în final toţi trei au primit câte o palmă peste faţă de la Sensei, care a pus capăt certei.
În seara aceea, târziu, Sensei a întrebat-o pe Asa, care nu se mai oprea din plâns, de ce era atât de supărată.
— Nimeni nu mănâncă! şi-a deschis ea sufletul printre suspine. Sensei, sunt mâinile mele chiar aşa de murdare?
Sensei i-a luat mâinile pline de lacrimi într-ale sale. Le-a întors pe toate părţile şi le-a ridicat până la ochi, examinându-le din toate unghiurile. Apoi, privind-o pe Asa drept în ochi, i-a spus:
— Nu. Dimpotrivă. Mâinile tale sunt nepătate.
În clipa aceea, Asa s-a îndrăgostit.
Şi din acel moment, îndrăgostită, Asa a pus şi mai mult suflet în treburile pe care le făcea. A tăiat de două ori mai multe lemne decât ceilalţi şi s-a oferit să ajute la curăţenie şi spălat, chiar şi când nu era rândul ei să
facă asta. Mai mult, a făcut singură planuri pentru activităţile de voluntariat, şi-a convins colegii şi şi le-a dus la capăt obţinând aprobarea lui Sensei.
Atunci când, la un azil de bătrâni, au servit terci de fasole dulce cu mochi şi doar din mâna ei n-a vrut nimeni să ia, nu s-a mai întristat şi n-a mai cuprins-o disperarea. Iar când, la un concurs de bătut aluatul de mochi de la un templu din apropierea centrului, doar bucăţile rupte de ea din bucata mare de aluat au rămas neatinse, a fost afectată, dar nu atât de mult încât să
nu-şi mai poată reveni. Asa care iubea era puternică. Când au rugat-o să
ajute la cumpărături, a mers cu soţia preotului în oraş la un magazin cu produse alimentare, de unde, cu banii strânşi pe ascuns, a cumpărat o ciocolată în formă de inimă. Era la începutul lui februarie. Când a rămas doar cu Sensei în camera de introspecţie, a scos ciocolata din buzunar.
— E un pic cam devreme, dar vreau să vă dau ceva.
10
— Mie?
— Da. Vă place ciocolata, nu-i aşa? Vă rog s-o mâncaţi.
— Ei, ce mă bucur! a zâmbit el, dar n-a întins mâna s-o primească.
Era căsătorit. Asa ştiuse asta de la bun început. Şi-a privit mâinile.
Mâinile ei nepătate.
Într-o seară, în ultimele zile pe care Asa le mai avea de petrecut la centru, pe când îşi făcea bagajele, l-a auzit pe unul dintre colegii cu care îşi petrecuse jumătate de an strigând-o:
— Asa! Vrei să vii poimâine când avem liber să mergem toţi cu snow-boardul?
Peste două zile, ultima dată când aveau timp liber, Asa s-a urcat în autobuzul care pleca de la gară şi, împreună cu colegii ei, a mers la pârtia de schi din oraşul vecin. Când au ajuns pe pârtie, toţi şi-au dat drumul la vale unul după altul, lăsând-o pe Asa în vârf. Ea nu mai fusese niciodată cu snow-boardul. Fără să aibă curajul să se uite în faţă, a coborât încetişor pe pantă, însă la un moment dat a pierdut controlul. Voia să ţină drumul drept, dar corpul i-o lua într-o parte. Era atât de îngrozită, încât a închis ochii, iar când şi-a revenit s-a trezit că ieşise de pe pârtie, şi acum cobora în mare viteză
prin pădure.
S-a oprit când s-a izbit de un copac.
Lovitura puternică la cap a făcut-o să-şi piardă cunoştinţa. Când a deschis în sfârşit ochii, în jurul ei totul era cufundat în întuneric.
A încercat să se ridice, dar şoldul i-a fost săgetat de o durere îngrozitoare. Probabil că-şi rupsese un os. A rămas aşa o vreme, dar la un moment dat a simţit că ceva, poate un animal, se apropia de ea. Să fi fost vreo vulpe? Sau vreun bursuc? Dacă era urs, putea s-o mănânce.. Cum stătea întinsă pe spate, cu faţa în sus, Asa a reuşit să-şi întoarcă capul doar puţin spre dreapta. Şi-atunci a văzut doi ochi strălucitori la picioarele ei. Nu părea a fi urs. Dându-şi seama că-şi putea mişca fără probleme mâna dreaptă, a scos din buzunarul de la piept ciocolata. Ciocolata în formă de inimă, pe care Sensei nu voise s-o accepte. Nu putuse s-o arunce, aşa că o purtase mereu la ea. A rupt ambalajul cu dinţii şi a aruncat-o spre animalul de la picioarele ei.
— Hai, mănâncă...
Animalul s-a apropiat păşind încet pe zăpadă.
— Nu-ţi fie frică. Mănâncă..
