Într-o seară, în ultimele zile pe care Asa le mai avea de petrecut la centru, pe când îşi făcea bagajele, l-a auzit pe unul dintre colegii cu care îşi petrecuse jumătate de an strigând-o:

— Asa! Vrei să vii poimâine când avem liber să mergem toţi cu snow-boardul?

Peste două zile, ultima dată când aveau timp liber, Asa s-a urcat în autobuzul care pleca de la gară şi, împreună cu colegii ei, a mers la pârtia de schi din oraşul vecin. Când au ajuns pe pârtie, toţi şi-au dat drumul la vale unul după altul, lăsând-o pe Asa în vârf. Ea nu mai fusese niciodată cu snow-boardul. Fără să aibă curajul să se uite în faţă, a coborât încetişor pe pantă, însă la un moment dat a pierdut controlul. Voia să ţină drumul drept, dar corpul i-o lua într-o parte. Era atât de îngrozită, încât a închis ochii, iar când şi-a revenit s-a trezit că ieşise de pe pârtie, şi acum cobora în mare viteză

prin pădure.

S-a oprit când s-a izbit de un copac.

Lovitura puternică la cap a făcut-o să-şi piardă cunoştinţa. Când a deschis în sfârşit ochii, în jurul ei totul era cufundat în întuneric.

A încercat să se ridice, dar şoldul i-a fost săgetat de o durere îngrozitoare. Probabil că-şi rupsese un os. A rămas aşa o vreme, dar la un moment dat a simţit că ceva, poate un animal, se apropia de ea. Să fi fost vreo vulpe? Sau vreun bursuc? Dacă era urs, putea s-o mănânce.. Cum stătea întinsă pe spate, cu faţa în sus, Asa a reuşit să-şi întoarcă capul doar puţin spre dreapta. Şi-atunci a văzut doi ochi strălucitori la picioarele ei. Nu părea a fi urs. Dându-şi seama că-şi putea mişca fără probleme mâna dreaptă, a scos din buzunarul de la piept ciocolata. Ciocolata în formă de inimă, pe care Sensei nu voise s-o accepte. Nu putuse s-o arunce, aşa că o purtase mereu la ea. A rupt ambalajul cu dinţii şi a aruncat-o spre animalul de la picioarele ei.

— Hai, mănâncă...

Animalul s-a apropiat păşind încet pe zăpadă.

— Nu-ţi fie frică. Mănâncă..

Era un bursuc. A mirosit ciocolata, dar poate nu-i era foame sau, cine ştie de ce, s-a întors cu spatele şi s-a îndepărtat.

Dintr-odată, pădurea a răsunat de râsul Asei.

— A-ha-ha! Ha-ha-ha!

11

Cu gura larg deschisă, cu lacrimi şiroindu-i din ochi, Asa lovea încontinuu rădăcinile copacului de lângă ea.

— Nimeni nu mănâncă!!!

Hohotele ei de râs nu conteneau.

— De ce? De ce? Nu înţeleg de ce! Nu înţeleg!

În clipa aceea, ceva rece i-a căzut pe obraz. Pic!

La început, a crezut că era nişte zăpadă de pe creanga unui copac. Dar mirosul dulceag care-i ajungea la nări şi lichidul de pe obraz o făceau să

creadă că era mai degrabă un fel de suc de fructe. Ce să fi fost oare?

Pic! Încă o picătură. De data aceasta, pe o pleoapă. Asa a lins temătoare lichidul care i se scursese până pe buze. Era dulce. Gustul îi era cunoscut.

Dar nu-şi putea aminti nicicum ce anume era. A pipăit cu mâna în jur, a cules unul dintre fructele căzute şi l-a băgat în gură. Era dulce. Gustos. Avea şi seminţe.

Dintr-odată şi-a dat seama că bursucul pe care-l crezuse plecat se întorsese şi-şi adusese şi nişte prieteni. Asa zăcea întinsă pe pământ, iar ei hăpăiau molfăind fructele dulci ce căzuseră din pom. Privindu-i cu coada ochiului, fata s-a gândit că, dac-ar fi fost să se mai nască o dată, ar fi vrut să

fie copac. Kaki, piersic, măr, mandarin, smochin, moşmon japonez, cireş. Eu, cu fructe dulci pe amândouă braţele, şi animalele din pădure venind să se hrănească cu ele. Vreau să fiu copac! Să fiu copac. . Repetând încontinuu aceste cuvinte în timp ce-şi pierdea cunoştinţa, Asa s-a sfârşit.

Când a redeschis ochii, şi-a dat seama că dorinţa îi fusese îndeplinită.

Se transformase în copac.

Asa cea transformată în copac nu mai ştia nici ce zi era, nici unde se afla. Şi chiar dacă se uita în jur, tot ceea ce vedea erau doar alţi copaci la fel ca ea, ceea ce nu-i spunea nimic. Într-o zi, la rădăcina ei a venit împleticindu-se un om.

— Mi-e foame.. a spus şi s-a prăbuşit.

Poate că era epuizat, căci a stat acolo o vreme nemişcat. În cele din urmă, s-a ridicat şi a pornit-o spre răsărit, printre copaci, târându-şi picioarele după el. Privindu-l cum se îndepărta, pe Asa o durea sufletul că nu putuse face nimic ca să-l ajute.

Deşi se transformase în copac..

Cât de fericită ar fi fost dacă ar fi putut să-i dea acelui om măcar un măr, sau o piersică, ori o mandarină!

Din păcate însă, Asa nu putea oferi fructe pline de dulceaţă. Asta pentru că, dintre toţi copacii din lume, ea se transformase într-un cedru.

12

Într-o zi, Asa transformată în cedru a fost tăiată de la rădăcină şi s-a prăbuşit. Împreună cu alţi cedri a fost încărcată într-un camion şi, biciuită de un vânt care sufla cu mare putere, a fost dusă la o fabrică cenuşie. Lăsându-se complet în voia sorţii, acolo a fost tăiată în bucăţi de o enormă lamă

rotativă, apoi tăiată din nou, de data aceasta în bucăţi din ce în ce mai mici. A fost pusă pe banda rulantă, apoi transportată în camera de uscare şi, chiar când se gândea că iar avea să fie dusă undeva, a fost băgată într-o pungă

îngustă din celofan. Trecuse o săptămână de când fusese tăiată, şi acum îşi dădea seama că fusese transformată în beţişoare de mâncat.

Asa cea transformată în beţişoare trebuia să fie livrată, şi-a trecut deci dintr-un camion în altul până când a ajuns într-un sertar de sub tejgheaua unui mic supermarket, unde s-a odihnit trei zile. În cea de-a treia zi, a fost ridicată brusc de acolo şi înghesuită într-o pungă de plastic, alături de un pahar de ramen instant, o cutie bentō makunouchi1, o doză de bere şi un pachet de tōfu de la frigider. Şi iar a fost mutată. După vreo cinci minute în care a fost legănată, a ajuns într-o casă veche, cu pereţii acoperiţi de iederă.

— Am ajuns!

În casa aceea locuiau un tânăr şi un schelet. Cel care o adusese pe Asa de la magazin fusese tânărul. Cel care părea un schelet era tatăl lui.

— Tată, hai să mâncăm!

Faţă în faţă, cei doi au luat masa în bucătăria murdară. Tânărul şi-a turnat un pahar cu mugicha2, iar tatăl lui, deşi era abia prânzul, a băut o bere şi doar ciugulit puţin tōfu rece.

— Mănâncă şi din asta.

Pentru că fiul îl îndemnase, tatăl a luat cu beţişoarele din cutia bentō

nişte crenvurşti şi i-a pus alături de bucata de tōfu, pe farfuria lui.

— Doar atât?

Poate că nu-i era foame, căci tatăl a muşcat doar o dată din crenvurşti, după care a lăsat beţişoarele.

— Gata?

— Da, gata. M-am săturat.

Cu un oftat, tânărul a tras cutia cu mâncare spre el.