— Ce-ai băgat acum în sac?

— Astea? i-a arătat ea o jumătate din Asa, ţinând-o cu vârful unghiilor.

— Te rog să le laşi pe astea.

— Ce? s-a încruntat ea. Astea?

— Da. Lasă-le, te rog, i-a spus el.

— De ce? Astea.. ? a repetat ea.

— Nu ştiu. . . nu le pot arunca. Lasă-le, te rog.

— Şi dacă le las, ce faci cu ele? Le foloseşti?

— Da.

— Ştii, m-am gândit mai demult şi am vrut să-ţi spun. Ar fi bine să

renunţi la obiceiul de a spăla şi refolosi beţişoarele de unică folosinţă. Numai calicii fac aşa.

— Hmm. . . Eu cred că e bine să refoloseşti lucrurile pe care le poţi refolosi. Şi apoi, pentru tine probabil că nu sunt decât nişte beţişoare de unică folosinţă, dar pentru mine sunt nişte beţişoare speciale.

— În ce fel sunt speciale?

— Cum să-ţi spun? Nu prea ştiu cum să-ţi explic..

— Atunci le arunc.

— Opreşte-te!

— Gata. Le-am aruncat.

— Idioato!

— Aaau! Lasă-mă! Mă doare! Au!

16

— Dă-mi-le înapoi! Acum!

— Mă doare!

Tânărul i-a smuls sacul din mâini.

Plângând, ea s-a năpustit afară din cameră şi nu s-a mai întors niciodată.

Tânărul s-a reîntors la vechiul lui mod de viaţă. La zilele care treceau una după alta în timp ce primea mâncare de la Asa.

Îi spusese prietenei lui că se va angaja, dar, cum ea dispăruse, nu mai era nevoie s-o facă. Se culca când i se făcea somn şi se trezea când voia să se trezească, se uita la televizor, mergea la magazin, se culca din nou şi ducea o viaţă liberă şi fără griji.

De nu s-ar sfârşi niciodată!

Aşa se ruga Asa privind obrajii tânărului, împliniţi şi rotunjori de la atâta mâncare. Probabil că dorinţa i s-a îndeplinit, căci zilele acelea liniştite şi senine au continuat multă vreme.

De când se despărţise de prietena lui, tânărul nu avusese nici un vizitator. Dar, într-o zi, pe nepusă masă, au apărut nişte oameni cărând nişte cutii mari. Pe unul dintre ei Asa îl mai văzuse undeva. Era un comediant care apărea adesea la televizor. Acesta i se adresa tânărului cu „tată”. „Tată!

Înainte de toate, să împărţim lucrurile în două: cele de care ai nevoie şi cele de care n-ai nevoie”, „Tată! Dacă te-apuci să citeşti ziarul, n-o să mai terminăm niciodată!”, „Tată! Hai să ne ajuţi. A, uite! O păpuşă Peko-chan3! Ce descoperire. De unde o ai?”, „Tată! În sfârşit am curăţat suficient cât să

putem vedea tatami-ul de pe podea. Cameraman, poţi filma aici?”

La fel ca şi prietena de mai demult, comediantul ţinea un sac de gunoi în care arunca de toate. De fiecare dată când băga ceva în sac, tânărul venea şi i-l lua, se uita înăuntru şi scotea lucrurile care erau importante pentru el.

Pentru că tânărul le spunea întruna ba să nu atingă câte un obiect, ba că avea să mai folosească un altul, ba să nu intre în câte o cameră, treaba nu prea înainta. Până la urmă, comediantul şi-a ieşit din fire şi s-a răstit la el:

— Tată! Nu spui decât „Nu aruncaţi aia, nu aruncaţi cealaltă”! Tocmai de asta trebuie să le arunc eu în locul tău!

Comediantul i-a smuls tânărului din mână sacul şi a păşit în bucătăria din care venea un miros urât.

— Te rog, opreşte-te! îl implora tânărul ţinându-se după el la fiecare pas, prinzându-l de umeri şi încercând să-l tragă înapoi.

— Lasă-mă odată! l-a îmbrâncit acesta.

3 Mascotă foarte cunoscută a companiei producătoare de dulciuri şi băuturi Fujiya. (N.

tr.)

17

Mai întâi a luat tigăile şi vasele din grămada de lucruri care zăceau pe uscător şi le-a aruncat în sac. Apoi, punându-şi nişte mănuşi de lucru, a apucat mănunchiul de beţişoare de unică folosinţă din uscător. În el se afla şi Asa. — Nu! Astea nu! a sărit tânărul şi s-a prins de mâna comediantului.

— Hei, ce faci?! Ce te-a apucat? Dă-te la o parte!

— Dă-mi-le!

— Termină odată!

— Dă-mi-le!

— Termină, îţi zic! Du-te de-aici! l-a îmbrâncit comediantul pe tânăr.

Tânărul a căzut, dând cu capul de uşa frigiderului, şi s-a rostogolit pe podea.

— Salvarea! Chemaţi salvarea!

Imediat s-a auzit sirena, şi tânărul a fost transportat la spital.

Echipa de filmare şi-a strâns lucrurile şi a plecat. În casă, unde nu mai era nici ţipenie de om, atmosfera vuia de voci îngrijorate.