— Se mănâncă!

— E bun?

— E bun.

— O să te doară burta.

— Ba nu. Ia şi tu!

Rumi a scuturat din cap.

— Nu, nu vreau!

— E bun, a mai spus o dată Asa.

4

Înclinând plicul, şi-a vărsat în palmă câteva seminţe şi i le-a întins lui Rumi. — Hai, gustă una!

— Nu, nu vreau.

— De ce? Chiar sunt bune!

— Nu vreau!

— Doar una.

— Nu!

— Rumi..

— Nu vreau! Nu vreau! Nu vreau!

Împingând-o pe Asa într-o parte, Rumi a luat o coardă şi a pornit spre terenul de joacă.

Când Asa a început şcoala, ea şi mama ei s-au mutat la bunica din partea tatălui, care locuia în Saitama. În casa bunicii erau adunate tot felul de lucruri pe care Asa nu le avusese în fosta ei locuinţă. O canapea, un covor, o telecomandă TV, un duş, un cuptor cu microunde.. În clasa întâi, ajutată de mama ei, s-a încumetat să coacă pentru prima oară în viaţa ei nişte fursecuri în cuptorul curat lună, pe care bunica nu-l folosise decât o singură dată până

atunci. Se gândise să-i ofere ceva făcut în casă colegului ei Shun Yamazaki, cel mai popular băiat din clasă, care urma să se mute la o altă şcoală. Cu Shun Yamazaki se împrietenise la începutul primului semestru, când amândoi pierduseră la piatră-hârtie-foarfecă şi astfel ajunseseră să fie responsabili în clasă pentru secţiunea de obiecte pierdute, deşi amândoi şi-ar fi dorit să ajungă să se ocupe de animalele de laborator.

Fursecurile îi reuşiseră. Ideea ei de a amesteca în aluat stafide şi arahide fusese un succes. S-a abţinut din a mai mânca, iar ultimele zece bucăţi şi le-a pus într-o pungă pe care a legat-o cu o panglică roz.

A doua zi, când i-a dat lui Shun Yamazaki punga cu fursecuri, spunându-i să le guste, acesta i-a dat-o înapoi:

— Nu-mi trebuie.

Motivul refuzului ţinea de fapt de neştiinţa ei. Lui nu-i plăceau nici stafidele, nici arahidele, iar fursecurile nici nu suporta să le vadă în faţa ochilor, atât de mult le detesta.

— Ai grijă de tine!

Privindu-l din spate cum se îndepărta în fugă, Asa i-a făcut cu mâna, cuprinsă de tristeţe.

După o vreme, a mai făcut o încercare cu fursecurile. Desigur, şi acum tot ajutată de mama ei. De data aceasta, n-a mai pus nici stafide, nici arahide.

Cum Shun plecase deja, i le-a dat bunicii de Ziua Persoanelor în Vârstă. Dar, 5

pe lângă faptul că-i era greu să mănânce lucruri tari, bunica mai suferea şi de diabet, aşa că, deşi a primit punga cu fursecuri, nu părea că avea să le mănânce vreodată. Asa a luat punga rămasă uitată pe masă şi i-a dus-o mamei sale, dar nici ea nu le-a mâncat.

— Mă duc la spital pentru nişte analize şi nu pot să mănânc, i-a spus mama cu părere de rău. Doctorul mi-a zis să mă duc cu stomacul gol.

Fiindcă nu mai avea ce să facă, Asa le-a mâncat singură. Mama îi spusese că voia să le mănânce după ce se întorcea de la spital, dar, după

analize, a rămas internată. Iar apoi a urmat o perioadă în care externările şi internările au venit una după alta.

În al doilea an de şcoală primară, Asa a devenit responsabilă de animalele de laborator, aşa cum îşi dorea. Rolul ei era să le dea de mâncare peştişorilor aurii din acvariu. În prima zi, plină de entuziasm, Asa le-a presărat mâncarea pe suprafaţa apei.

— Peştişorilor, a venit masa! le-a spus, dar ei s-au strâns grămadă pe fundul acvariului şi n-au părut să dea vreun semn că s-ar mai mişca de acolo.

A doua zi, din nou, Asa le-a dat mâncare, dar nici măcar unul nu s-a ridicat. Atunci când îi hrănea celălalt responsabil, Hirai, se repezeau la suprafaţa apei şi se băteau pentru mâncare, înghiţind cu guri hulpave, aşa că

nu se putea să nu le fie foame. Asa a încercat să facă la fel ca Hirai, luând puţină mâncare între degetul mare şi arătător şi presărând-o de sus, dar peştii tot nu veneau. Chestiunea a fost dezbătută de consiliul clasei. S-a ridicat problema că, dacă Asa avea să fie în continuare responsabilă de hrănirea peştilor, aceştia aveau să moară de foame. Până la urmă, s-a decis ca Hirai să hrănească peştii zilnic, nu o dată la două zile, cum fusese iniţial stabilit, iar Asa să se ocupe de jurnalul care trebuia ţinut şi să cureţe apa, culegând gunoaiele care se adunau la suprafaţă. Copiii schimbau tot felul de păreri, dar Asa nu scotea nici un cuvânt. Stătea în ultima bancă de lângă

fereastră, cu capul plecat, privindu-şi fix palmele.

Tot în al doilea an din şcoala primară s-a mai întâmplat ceva. Undeva, într-un oraş, a avut loc un incident major provocat de o intoxicaţie alimentară la o nuntă, iar victime au fost peste o sută de persoane. La zece zile de la producerea incidentului, Asei i-a venit rândul să se ocupe de servirea mesei la cantină. Meniul cuprindea orez, lapte, tocăniţă cu carne de vită, salată de păstăi verzi şi mere. Asa se ocupa de servirea salatei de păstăi.

Se pare că sursa intoxicaţiei alimentare de la nuntă fuseseră păstăile verzi servite ca garnitură la felul principal. Era vorba despre păstăi cultivate în Japonia şi care nu aveau nimic de a face cu cele folosite la şcoală, care erau congelate, de import, livrate de o firmă de catering din oraşul vecin. Dar, 6

chiar şi aşa, nici măcar un elev nu şi-a pus pe tavă vreun bol cu salată dintre cele pe care le pregătise Asa. „Nu vreau!”, „Mi-e frică”, „Încă nu vreau să

mor” spuneau unul după altul colegii în timp ce se perindau prin faţa ei şi a bolurilor cu salată de păstăi verzi. Părea o autentică scenă de bullying. (Asa nu mai fusese hărţuită; nu până atunci, cel puţin.) O scenă similară s-a petrecut în al treilea an de şcoală primară, deşi de data aceasta a fost vorba despre bullying în toată regula. În meniu erau acum orez, lapte, mâncare chinezească, salată cu macaroane şi clementine.

Deşi nu mai avusese loc nici un fel de incident legat de vreo intoxicaţie alimentară, nici unul dintre copiii clasei a treia nu a mâncat mâncarea servită de Asa. La fel s-a întâmplat şi în clasa a patra, şi în clasa a cincea, şi în clasa a şasea.

Asa nu voia s-o supere pe mama ei, care era internată în spital. Nu i-a spus nimic din ce se întâmpla la şcoală, ba nici măcar nu i-a vorbit despre cele ce se întâmplau acasă. La puţină vreme după ce mama s-a internat a treia oară, bunica a început să prezinte pentru prima dată nişte simptome ciudate. Pe Asa a început s-o strige „Setchan”, se scăpa pe ea chiar înainte de a ajunge la toaletă, răspundea la telefon chiar şi când acesta nu suna şi vorbea cu persoane care nu se aflau la celălalt capăt al firului. Într-o zi, a strigat că mâncarea pe care i-o pregătise Asa era otrăvită şi a dat cu farfuriile de podea. Episodul acela a lăsat urme adânci în sufletul fetei. Iar când, îngrijorat de situaţia ei, unul dintre profesorii îndrumători a venit în vizită acasă la ea, acesta nici nu s-a atins de ceaiul şi prăjiturile care i-au fost oferite. Asa a plâns. „Doar nu au otravă!”, a spus ea atunci. După aceasta, Asa a mers să locuiască cu familia mătuşii ei.

Proaspăt căsătorită, mătuşa ei nu avea copii. Fiind casnică şi foarte pricepută la treburile gospodăreşti, a învăţat-o pe Asa să gătească. Asa a urmat întocmai sfaturile mătuşii: a tăiat frumos legumele, a îndulcit sosul cât trebuia, a făcut focul mic. Şi totuşi, unchiul ei părea să simtă că gustul era oarecum altul, căci, deşi înghiţea hulpav mâncarea gătită de soţia lui, felurile pregătite de Asa abia le atingea cu beţişoarele, şi întotdeauna lăsa în farfurie.

— Nu mai mănânci? l-a întrebat mătuşa în locul fetei.

— Nu. M-am săturat, am burta plină, a răspuns el, iar Asa a fost nevoită

să ia repede farfuriile de pe masă.

La început, când abia se mutase cu unchiul şi mătuşa ei, Asa încercase destul de insistent să-şi convingă unchiul să mănânce ceea ce gătise ea, dar el se enervase şi ţipase la ea.

7

Resturile rămase de la masă ajungeau la bichonul maltez al familiei.