Tânărul urma să se mute. Avea să locuiască cu Miyuki, în apartamentul ei. Ca să-l ajute cu mutatul, ea venea la el în fiecare zi.
— Hai să ne-apucăm! spunea, legându-şi părul şaten în coadă la spate.
Suflecându-şi mânecile, începea să arunce într-un sac mare de plastic tot ce-i cădea în mână.
— Dar câte ai pe-aici! Numai gunoaie şi prostii.
Tânărul zâmbea ruşinat. O privea cum făcea curat, şi pe faţa lui se citea că ar fi vrut să se oprească, dar probabil că deja se temea de ea, căci nu-i spunea niciodată nimic.
Într-o zi, prietena lui a luat-o pe Asa din uscătorul de vase unde se ascundea şi a aruncat-o în sac.
— Stai puţin!
— Ce e?
— Ce-ai aruncat acum?
— Adică?
— Ce-ai băgat acum în sac?
— Astea? i-a arătat ea o jumătate din Asa, ţinând-o cu vârful unghiilor.
— Te rog să le laşi pe astea.
— Ce? s-a încruntat ea. Astea?
— Da. Lasă-le, te rog, i-a spus el.
— De ce? Astea.. ? a repetat ea.
— Nu ştiu. . . nu le pot arunca. Lasă-le, te rog.
— Şi dacă le las, ce faci cu ele? Le foloseşti?
— Da.
— Ştii, m-am gândit mai demult şi am vrut să-ţi spun. Ar fi bine să
renunţi la obiceiul de a spăla şi refolosi beţişoarele de unică folosinţă. Numai calicii fac aşa.
— Hmm. . . Eu cred că e bine să refoloseşti lucrurile pe care le poţi refolosi. Şi apoi, pentru tine probabil că nu sunt decât nişte beţişoare de unică folosinţă, dar pentru mine sunt nişte beţişoare speciale.
— În ce fel sunt speciale?
— Cum să-ţi spun? Nu prea ştiu cum să-ţi explic..
— Atunci le arunc.
— Opreşte-te!
— Gata. Le-am aruncat.
— Idioato!
— Aaau! Lasă-mă! Mă doare! Au!
16
— Dă-mi-le înapoi! Acum!
— Mă doare!
Tânărul i-a smuls sacul din mâini.
Plângând, ea s-a năpustit afară din cameră şi nu s-a mai întors niciodată.
Tânărul s-a reîntors la vechiul lui mod de viaţă. La zilele care treceau una după alta în timp ce primea mâncare de la Asa.
Îi spusese prietenei lui că se va angaja, dar, cum ea dispăruse, nu mai era nevoie s-o facă. Se culca când i se făcea somn şi se trezea când voia să se trezească, se uita la televizor, mergea la magazin, se culca din nou şi ducea o viaţă liberă şi fără griji.
De nu s-ar sfârşi niciodată!
Aşa se ruga Asa privind obrajii tânărului, împliniţi şi rotunjori de la atâta mâncare. Probabil că dorinţa i s-a îndeplinit, căci zilele acelea liniştite şi senine au continuat multă vreme.
De când se despărţise de prietena lui, tânărul nu avusese nici un vizitator. Dar, într-o zi, pe nepusă masă, au apărut nişte oameni cărând nişte cutii mari. Pe unul dintre ei Asa îl mai văzuse undeva. Era un comediant care apărea adesea la televizor. Acesta i se adresa tânărului cu „tată”. „Tată!
Înainte de toate, să împărţim lucrurile în două: cele de care ai nevoie şi cele de care n-ai nevoie”, „Tată! Dacă te-apuci să citeşti ziarul, n-o să mai terminăm niciodată!”, „Tată! Hai să ne ajuţi. A, uite! O păpuşă Peko-chan3! Ce descoperire. De unde o ai?”, „Tată! În sfârşit am curăţat suficient cât să
