— Sunt foarte îngrijorată!

— Oare e bine?

— Ce zgomot a făcut!

— Probabil a dat cu capul.

— De s-ar termina totul cu bine!

— Era complet diferit de cel care apare la televizor.

Erau vocile tovarăşilor Asei. Pe lângă Asa, care se transformase în beţişoare de mâncat, în casa tânărului mai erau Mana, care se transformase în pernă, Shō, preschimbat în clanţă, Yūta, băiatul care se făcuse plapumă, Kaori, transformată în pătură, Michiru, o fată ce devenise piatră, Noriko, o altă fată care acum era umeraş, Yoshio, un băiat transformat în păpuşă

Peko-chan, Akie, prefăcută în rucsac, Soichirō, care se transformase în cactus şi încă alţi câţiva. Toţi avuseseră, mai ales în copilărie, experienţe asemănătoare celor trăite de Asa, gustând încontinuu amărăciunea şi dându-şi apoi sufletul.

Tânărul se purtase cu asemenea fiinţe cu mare grijă şi le considerase cu adevărat importante.

„Te rog să te faci bine! Te rog! Fă-te bine cumva!” s-a rugat Asa toată

noaptea.

În dimineaţa următoare, tânărul s-a întors acasă cu un bandaj în jurul capului. Pierduse mult sânge, ceea ce fusese un motiv de îngrijorare pentru toată lumea, dar, până la urmă, totul se terminase cu numai câteva copci la 18

ceafă. Desigur, filmările au fost oprite, iar tânărul, Asa şi tovarăşii săi s-au întors la zilele liniştite şi fericite de dinainte.

Zilele în care tânărul ducea la gură cu poftă mâncarea pe care Asa i-o oferea, spunând: „Poftă bună!”

Zilele în care Yūta, preschimbat în cuvertură, îl acoperea, întrebându-l:

„E cald?”

Zilele în care Kaori, transformată în pătură, îl învelea, spunându-i: „E

cald şi bine.”

Zilele în care Shō, prefăcut în clanţă, dădea mâna cu el.

Zilele în care Noriko, devenită umeraş, îi primea hainele ca să i le ţină.

Zilele în care Akie, acum rucsac, era plimbată pe spatele lui.

Zilele în care Yoshio, transformat în păpuşă Peko-chan, era mângâiat pe cap şi i se spunea: „Bravo, bravo.”

De data aceasta se părea că zilele bune chiar nu aveau să se mai sfârşească.

La puţin timp după incidentul cu echipa de filmare, s-a auzit din nou ţârâitul soneriei. Cei care veniseră erau de la primărie. La început, tânărul a ascultat liniştit ce i-au spus funcţionarii, dar când aceştia au revenit a treia oară, simţind că Asa şi tovarăşii săi erau în pericol, i-a dat afară din casă.

Funcţionarii au revenit, în grupuri mai mici sau mai mari, iar tânărul i-a stropit cu furtunul, a strigat la ei şi i-a ameninţat, luptându-se cu toate forţele ca să-i protejeze pe Asa şi pe tovarăşii ei.

Dar, în cele din urmă, a ajuns la el o scrisoare. Era o înştiinţare oficială

de decădere din drepturi şi executare silită.

Asa i-a explicat lui Yūta, care nu înţelegea acele cuvinte, ce înseamnă

„decădere din drepturi şi executare silită”. Toţi prietenii din casă s-au înfuriat pe funcţionarii de la primărie şi au plâns cu mare tristeţe. Kaori a strigat că mai bine moare decât să fie despărţită de tânăr. Toţi simţeau la fel.

În noaptea aceea, târziu, dintr-un colţ al camerei în care tânărul dormea, prietenii o încurajau pe Chika, cea transformată în lampă de citit.

— Haide, curaj!

— Încă o dată şi ai reuşit!

— Fă o pauză şi încearcă din nou!

— Data viitoare îţi iese sigur!

Pe un raft chiar de deasupra ei, Hikaru, care devenise o carte de buzunar, aştepta cu paginile deschise, pregătită. Parcă răspunzând încurajărilor prietenilor, Chika a mai inspirat o dată adânc şi, roşie ca focul, a dat tot aerul afară. Sticla subţire a capului ei a pocnit, iar filamentul înfierbântat din interior a aprins o pagină din Hikaru. Într-o clipită, focul 19

acela a cuprins-o cu totul pe Hikaru şi s-a înteţit cât ai zice peşte. Flăcările i-au topit pe Yoshio, pe păpuşa Peko-chan, s-au încolăcit în jurul fetei care se transformase în rucsac, Akie, şi al lui Soichirō, băiatul devenit cactus în ghiveci, dând viaţă unei vâlvătăi portocalii care a alunecat apoi prin cameră, cuprinzând perdelele, dulapul şi uşile glisante din hârtie. Ferestrele dormitorului s-au făcut ţăndări şi, cu pocnete şi trosnete, tavanul a căzut.

Tânărul, îmbrăţişat de Yūta, dormea adânc, sforăind, dar a fost repede ascuns de umbra unei coloane de foc şi nu s-a mai văzut. Aduse de curent, ploi de scântei de la flăcările care înghiţeau totul au căzut pe coşul de pe uscătorul de vase din bucătărie. Mâinile despre care se spusese odată că

sunt nepătate erau acum pline de mucegai până sub unghii. Ridicându-şi aceste două mâini negre de mizerie, Asa a fost înghiţită de flăcări.

NAMI, CARE A FOST ÎN CELE DIN URMĂ NIMERITĂ

Grădiniţa la care mergea Nami ieşea în evidenţă datorită acoperişului roşu, ascuţit. În curtea întinsă, se aflau un tobogan în formă de girafă, un balansoar în formă de crocodil şi nişte jucării mari care se învârteau pe un disc, alături de tot felul de copăcei şi arbuşti, cum ar fi un stejar cu frunze zimţate, un cireş şi un mirt. Pe lângă toate acestea, mai erau nişte cuşti pentru iepuri, un adăpost pentru o capră şi un cuibar pentru găini. În toamna celui de-al cincilea ei an de viaţă, Nami se juca în această curte alături de ceilalţi copii, adunând ghinde.

Pe educatoarea de la clasa lui Nami toţi copiii o strigau Maki-sensei.

Era tânără şi apropiată de ei. Întotdeauna zâmbitoare, Maki-sensei îi mângâia pe cap pe copiii care veneau să-i arate ghindele adunate, spunându-le: „A, ce grozav!” Când Nami a reuşit şi ea să culeagă câteva ghinde, în mijlocul curţii nişte băieţi s-au luat la harţă. Maki-sensei s-a dus imediat să-i despartă, dar cearta nu s-a terminat aşa uşor. Cei doi băieţi îşi strigau cuvinte urâte unul altuia, şi la un moment dat au început să arunce unul în altul cu ghinde. Intrigată probabil de gălăgia de afară, până şi capra din adăpost şi-a scos capul afară să vadă ce se întâmplă. Şi atunci, o ghindă

aruncată de unul din ei a lovit-o drept între ochi. Cu un behăit scurt, capra s-a tras înapoi.

— Hei! a strigat furioasă Maki-sensei, care de altfel nu se enerva niciodată.

— Ce se întâmplă aici?

20

Cel care apăruse pe neaşteptate acolo era directorul grădiniţei.

„Domnule director”, i s-a adresat Maki-sensei bărbatului care se îndrepta spre ei încălţat în papucii de interior. „Aha, deci ăsta e directorul”, s-a gândit Nami la auzul cuvintelor lui Maki-sensei. Cu braţele încrucişate, directorul asculta ce-i spunea educatoarea. Când aceasta a terminat, bărbatul s-a întors către copii şi a strigat cu voce tunătoare:

— Gata cu joaca! Alinierea!

Toţi copiii care se aflau în curtea grădiniţei au format un rând în faţa balansoarului în formă de crocodil.