Directorul a început să confişte ghindele adunate de fiecare copil în parte. Le-a ordonat să i le dea nu doar pe cele pe care le ţineau în mână, ci să

le scoată şi pe cele ascunse prin buzunare. A pus apoi toate ghindele strânse în găletuşa roşie pe care o foloseau când se jucau la groapa cu nisip.

— Astea sunt toate? a întrebat el.

Şi apoi, fără grabă, a luat o ghindă din găletuşă şi a azvârlit-o către unul din cei doi băieţi care porniseră cearta.

— Au! a strigat acesta când l-a lovit ghinda.

Directorul a mai luat o ghindă şi a aruncat-o spre celălalt băiat.

— Au! Mă doare!

Amândoi băieţii au început să plângă tare.

— Aţi priceput acum cum s-a simţit Lăptiţa? i-a întrebat el.

Lăptiţa era numele căpriţei.

— Aţi priceput cu toţii?

Toată lumea a dat din cap. La fel a făcut şi Nami.

— Nu. Se pare că n-aţi priceput, a scuturat el din cap încetişor. Voi nu pricepeţi nimic. Nici cât de frică i-a fost Lăptiţei, nici cât a durut-o. Durerea e ceva ce înţelegi numai atunci când o simţi şi tu!

A mai luat apoi încă o ghindă.

— Lăptiţa.. pe Lăptiţa aşa de tare a durut-o!

Şi a aruncat ţintit spre încă un copil. Lovit cu putere, acesta a început să plângă tare.

— Aţi priceput?! a strigat directorul şi a băgat mâna în găletuşă din nou. Şi apoi a pornit de la un copil la altul, de parcă ar fi mers pe o bandă

rulantă, strigând la fiecare în parte şi aruncând cu ghinde în ei. Unul câte unul, copiii loviţi începeau să plângă. Plângând, o luau către Maki-sensei, căutând ajutor. Cu o batistă, aceasta le ştergea lacrimile cu blândeţe, îi mângâia pe cap de două ori şi, spunându-le că nu-i nimic, îi împingea uşor către clădirea grădiniţei.

21

— Gata, gata, nu-i nimic. Mergi înapoi în clasă şi fii cuminte.

Unul câte unul, copiii dispăreau din curte.

Nu mai rămăsese decât Nami. Însă, oricât a încercat directorul, nici una dintre ghindele pe care le arunca spre ea n-o nimerea.

— Nu te mai feri! a strigat la ea directorul enervat, cu o figură

ameninţătoare. Stai pe loc! Nu fugi!

Dar lui Nami îi era atât de frică, încât a luat-o la fugă.

— Ţi-am zis să stai!

În clipa următoare, Nami s-a trezit că alerga prin curte, cu directorul după ea. Cu mâna în găleata plină cu ghinde, bărbatul o urmărea necontenit.

— Ţi-am zis să stai pe loc! Copil afurisit!

Zeci de ghinde au zburat spre Nami. Toate treceau pe deasupra capului ei sau pe lângă ea şi se loveau de pereţii adăposturilor animalelor sau de echipamentele de la locul de joacă. La un moment dat, directorul a încetat să

mai strige. Culegea ghindele căzute pe jos şi arunca cu ele spre Nami fără să

scoată un cuvânt.

Din vârtejul atacului despre care nimeni nu putea şti când avea să se termine, Nami şi-a auzit dintr-odată strigat numele.

— Nana! a răsunat o voce de undeva de sus.

Ridicându-şi privirea, Nami i-a văzut pe copiii care se întorseseră în clasă cum stăteau aplecaţi pe fereastra de la etaj şi-i făceau cu mâna.

— Haide, Nana!

— Nu te lăsa! Hai!

— Hai, Nana!

— Nana, mai repede!

Deşi o chema Nami, în copilărie toată lumea îi spunea, cu afecţiune, Nana.

— Haide, Nana! Haide, Nana!

— Nu te lăsa, Nana!

— Hai, Nana! Hai, Nana!

— Mai repede, Nana! Fugi!

Nana a observat că fiecare strângea ceva în mână. A înţeles dintr-o privire ce era. Strângeau în mânuţe nişte biscuiţi. Biscuiţi în formă de animăluţe.

Într-o mână, fiecare avea un biscuit. În cealaltă, ţinea un pahar în care Maki-sensei turnase lapte.

— Haide! Haide!

— Hai, Nana!

Fetiţa s-a gândit că între timp se făcuse ora de gustare.

22

În timp ce ronţăiau din biscuiţi şi sorbeau din laptele rece, toţi copiii se uitau în curte şi o încurajau pe Nami: