Era un pui alintat şi obrăznicuţ, care mânca orice, atâta vreme cât nu venea din mâna Asei.

Când Asa era în clasa a şasea, după o lungă perioadă în care fusese internată în spital, mama ei a murit. Chiar înainte ca ea să-şi dea sufletul, Asa o întrebase dacă era ceva ce şi-ar fi dorit să mănânce.

— Sushi, i-a răspuns mama.

Asa a alergat într-un suflet până la magazin, a cumpărat o cutie de sushi şi s-a întors în salon.

— Am adus sushi! a strigat ea, apropiind de buzele fără culoare ale mamei tonul care îi plăcea atât de mult. A rămas aşa, aşteptând. Dar, oricât a aşteptat, gura mamei a rămas nemişcată, iar buzele nu s-au deschis nici măcar un pic. N-a reuşit să-i dea mamei să mănânce nici măcar un bob de orez. Asa a simţit că totul era pierdut.

După moartea mamei, de parcă s-ar fi făcut un schimb, în familia mătuşii ei a apărut un nou-născut. Era un băieţel care plângea mult, râdea mult şi mânca mult. Asa ajuta la schimbatul scutecelor, la băiţă şi avea mare grijă de el, dar nu-l hrănea niciodată. Nici mătuşa n-o rugase să facă asta.

Într-un sfârşit de săptămână, când unchiul şi mătuşa ei erau plecaţi, bebeluşul a început să plângă şi, indiferent ce făcea Asa, nu se mai oprea. Nu putea fi altceva decât că-i era foame. Fără nici o speranţă, Asa a mers în bucătărie. Fără nici o speranţă, a pregătit laptele. Fără nici o speranţă, a pus copilul plângând pe genunchi şi i-a dus la gură tetina. Şi atunci, s-a întâmplat ceea ce Asa nici nu-şi imaginase. Bebeluşul a început să sugă. Asa s-a întrebat dacă nu cumva era ceva greşit. Fără să dea nici o atenţie mâinii ei tremurânde, bebeluşul a băut totul, până la ultima picătură. Şi-apoi a început din nou să plângă.

— Imediat, imediat îţi mai aduc unul, i-a spus Asa bebeluşului, ridicându-se să meargă la bucătărie.

Însă s-a aşezat din nou.

Dându-şi jos tricoul, goală până la brâu, a luat în braţe bebeluşul care plângea şi şi-a apropiat sânul de buzele lui. În clipa aceea, copilul s-a oprit din plâns. În timp ce guriţa lui încerca să prindă sânul din care nici nu se punea problema să curgă vreo picătură de lapte, s-a auzit dintr-odată un zgomot puternic. Erau plasele cu cumpărături, pe care unchiul şi mătuşa ei, întorşi acasă, le scăpaseră din mâini în spatele ei. Asa nu s-a mai apropiat niciodată de copil.

A terminat şcoala primară mai mult lipsind de la ore şi a intrat la gimnaziu. Aici şi-a făcut un anturaj foarte nepotrivit. În ghiozdanul negru de 8

şcoală nu avea nici un manual, ci doar sticle de alcool, ţigări, mâncare şi chiloţi de schimb, toate furate de prin magazine. Căra acel ghiozdan peste tot, inclusiv acasă la colegii mai mari sau la prietenii ei. Dar, când a vrut să

ofere alcool sau snacksuri ca plată pentru găzduire, nimeni nu a acceptat.

Aşa că ghiozdanul ei avea aproape întotdeauna acelaşi conţinut.

La şcoală a trecut din categoria celor agresaţi în cea a agresorilor. Dar, oricât îi hărţuia şi îi agresa pe ceilalţi, nu se simţea mulţumită. Într-o zi, după

ore, Asa a chemat-o pe o fată dintr-o clasă mai mică, pe care nu o suferea deloc, într-o magazie din sala de sport. I-a dat o lovitură cu capul, apoi i-a luat portofelul, după care le-a pus pe celelalte fete să-i aducă o cicadă

moartă.

— Mănânc-o! i-a ordonat, dar fata s-a împotrivit din toate puterile.

Nici ameninţările, nici loviturile n-au avut efect. Fata refuza cu încăpăţânare să deschidă gura, iar Asa i-a aplicat mai multe lovituri la tâmplă. Apoi, cu ajutorul celorlalte, i-a deschis gura cu forţa.

— Mănânc-o! Te rog! a implorat-o.

La sfârşitul verii, Asa a fost urcată cu forţa în maşina unchiului ei şi dusă la un centru de reabilitare din inima munţilor. Era un loc în care copii indisciplinaţi ca ea erau învăţaţi cum să se poarte în viaţa de zi cu zi. Centrul era condus de un preot budist, căruia copiii îi spuneau „Sensei”, şi de soţia acestuia. La început, fiindu-i foarte greu să îndure regulile aspre şi mâncarea simplă şi puţină, Asa a încercat de mai multe ori să fugă, dar a fost prinsă şi adusă de fiecare dată înapoi. A petrecut ore întregi stând în tăcere alături de preot într-o cameră numită „Loc de introspecţie”, unde nu erau decât o masă

şi două scaune.

— O să aşteptăm până când o să vorbeşti, i-a spus Sensei.

La un moment dat, s-a auzit o bătaie, uşa s-a deschis, şi în prag apărut soţia preotului.

— Să nu zici nimănui, i-a spus ea Asei, punând grăbită în faţa ei o farfurie cu o felie de chec.

Încetul cu încetul, Asa s-a obişnuit cu viaţa de la centru. După vreo două săptămâni, chiar dacă într-o zi tăia lemne pentru foc sau scotea apă din fântână, a doua zi nu se mai trezea cu febră musculară. Dacă se implica în sarcinile care i se dădeau, ziua trecea cât ai clipi. În timpul săptămânii, îşi vedea de treburile pe care le avea de făcut, iar sâmbăta şi duminica mergea în oraş şi, împreună cu colegii de la centru, participa la diverse activităţi de voluntariat. A petrecut aşa o jumătate de an, dar a fost suficient ca să-şi refacă sănătatea fizică şi mintală.

9

Dacă toţi cei de la centru ar fi fost ca Asa, probabil că preotul şi soţia lui nu s-ar fi chinuit atât de mult. Însă printre ei erau şi copii care, oricât ar fi stat acolo, nu puteau să se oprească din a intra în conflict cu ceilalţi. Într-o seară, s-a iscat o ceartă în timpul mesei. Totul a pornit de la un băiat care s-a plâns că bucata de macrou primită de cel de alături era mai mare, şi n-a lipsit mult până cei doi să-şi care pumni. În jur, tot mai mulţi strigau. Şi atunci, cea care s-a ridicat a fost Asa. Şi-a luat farfuria şi s-a băgat între scandalagii:

— Terminaţi cu cearta! Puteţi lua şi bucata mea.

O clipă, cei doi au tăcut, dar apoi unul i-a strigat:

— Nu-mi trebuie!

Şi a dat de podea cu farfuria pe care se afla macroul ei.

Până la urmă, a fost şi ea atrasă în conflict, şi în final toţi trei au primit câte o palmă peste faţă de la Sensei, care a pus capăt certei.

În seara aceea, târziu, Sensei a întrebat-o pe Asa, care nu se mai oprea din plâns, de ce era atât de supărată.

— Nimeni nu mănâncă! şi-a deschis ea sufletul printre suspine. Sensei, sunt mâinile mele chiar aşa de murdare?

Sensei i-a luat mâinile pline de lacrimi într-ale sale. Le-a întors pe toate părţile şi le-a ridicat până la ochi, examinându-le din toate unghiurile. Apoi, privind-o pe Asa drept în ochi, i-a spus:

— Nu. Dimpotrivă. Mâinile tale sunt nepătate.

În clipa aceea, Asa s-a îndrăgostit.

Şi din acel moment, îndrăgostită, Asa a pus şi mai mult suflet în treburile pe care le făcea. A tăiat de două ori mai multe lemne decât ceilalţi şi s-a oferit să ajute la curăţenie şi spălat, chiar şi când nu era rândul ei să

facă asta. Mai mult, a făcut singură planuri pentru activităţile de voluntariat, şi-a convins colegii şi şi le-a dus la capăt obţinând aprobarea lui Sensei.

Atunci când, la un azil de bătrâni, au servit terci de fasole dulce cu mochi şi doar din mâna ei n-a vrut nimeni să ia, nu s-a mai întristat şi n-a mai cuprins-o disperarea. Iar când, la un concurs de bătut aluatul de mochi de la un templu din apropierea centrului, doar bucăţile rupte de ea din bucata mare de aluat au rămas neatinse, a fost afectată, dar nu atât de mult încât să

nu-şi mai poată reveni. Asa care iubea era puternică. Când au rugat-o să

ajute la cumpărături, a mers cu soţia preotului în oraş la un magazin cu produse alimentare, de unde, cu banii strânşi pe ascuns, a cumpărat o ciocolată în formă de inimă. Era la începutul lui februarie. Când a rămas doar cu Sensei în camera de introspecţie, a scos ciocolata din buzunar.

— E un pic cam devreme, dar vreau să vă dau ceva.

10

— Mie?

— Da. Vă place ciocolata, nu-i aşa? Vă rog s-o mâncaţi.

— Ei, ce mă bucur! a zâmbit el, dar n-a întins mâna s-o primească.

Era căsătorit. Asa ştiuse asta de la bun început. Şi-a privit mâinile.

Mâinile ei nepătate.