Fiindcă nu mai avea ce să facă, Asa le-a mâncat singură. Mama îi spusese că voia să le mănânce după ce se întorcea de la spital, dar, după
analize, a rămas internată. Iar apoi a urmat o perioadă în care externările şi internările au venit una după alta.
În al doilea an de şcoală primară, Asa a devenit responsabilă de animalele de laborator, aşa cum îşi dorea. Rolul ei era să le dea de mâncare peştişorilor aurii din acvariu. În prima zi, plină de entuziasm, Asa le-a presărat mâncarea pe suprafaţa apei.
— Peştişorilor, a venit masa! le-a spus, dar ei s-au strâns grămadă pe fundul acvariului şi n-au părut să dea vreun semn că s-ar mai mişca de acolo.
A doua zi, din nou, Asa le-a dat mâncare, dar nici măcar unul nu s-a ridicat. Atunci când îi hrănea celălalt responsabil, Hirai, se repezeau la suprafaţa apei şi se băteau pentru mâncare, înghiţind cu guri hulpave, aşa că
nu se putea să nu le fie foame. Asa a încercat să facă la fel ca Hirai, luând puţină mâncare între degetul mare şi arătător şi presărând-o de sus, dar peştii tot nu veneau. Chestiunea a fost dezbătută de consiliul clasei. S-a ridicat problema că, dacă Asa avea să fie în continuare responsabilă de hrănirea peştilor, aceştia aveau să moară de foame. Până la urmă, s-a decis ca Hirai să hrănească peştii zilnic, nu o dată la două zile, cum fusese iniţial stabilit, iar Asa să se ocupe de jurnalul care trebuia ţinut şi să cureţe apa, culegând gunoaiele care se adunau la suprafaţă. Copiii schimbau tot felul de păreri, dar Asa nu scotea nici un cuvânt. Stătea în ultima bancă de lângă
fereastră, cu capul plecat, privindu-şi fix palmele.
Tot în al doilea an din şcoala primară s-a mai întâmplat ceva. Undeva, într-un oraş, a avut loc un incident major provocat de o intoxicaţie alimentară la o nuntă, iar victime au fost peste o sută de persoane. La zece zile de la producerea incidentului, Asei i-a venit rândul să se ocupe de servirea mesei la cantină. Meniul cuprindea orez, lapte, tocăniţă cu carne de vită, salată de păstăi verzi şi mere. Asa se ocupa de servirea salatei de păstăi.
Se pare că sursa intoxicaţiei alimentare de la nuntă fuseseră păstăile verzi servite ca garnitură la felul principal. Era vorba despre păstăi cultivate în Japonia şi care nu aveau nimic de a face cu cele folosite la şcoală, care erau congelate, de import, livrate de o firmă de catering din oraşul vecin. Dar, 6
chiar şi aşa, nici măcar un elev nu şi-a pus pe tavă vreun bol cu salată dintre cele pe care le pregătise Asa. „Nu vreau!”, „Mi-e frică”, „Încă nu vreau să
mor” spuneau unul după altul colegii în timp ce se perindau prin faţa ei şi a bolurilor cu salată de păstăi verzi. Părea o autentică scenă de bullying. (Asa nu mai fusese hărţuită; nu până atunci, cel puţin.) O scenă similară s-a petrecut în al treilea an de şcoală primară, deşi de data aceasta a fost vorba despre bullying în toată regula. În meniu erau acum orez, lapte, mâncare chinezească, salată cu macaroane şi clementine.
Deşi nu mai avusese loc nici un fel de incident legat de vreo intoxicaţie alimentară, nici unul dintre copiii clasei a treia nu a mâncat mâncarea servită de Asa. La fel s-a întâmplat şi în clasa a patra, şi în clasa a cincea, şi în clasa a şasea.
Asa nu voia s-o supere pe mama ei, care era internată în spital. Nu i-a spus nimic din ce se întâmpla la şcoală, ba nici măcar nu i-a vorbit despre cele ce se întâmplau acasă. La puţină vreme după ce mama s-a internat a treia oară, bunica a început să prezinte pentru prima dată nişte simptome ciudate. Pe Asa a început s-o strige „Setchan”, se scăpa pe ea chiar înainte de a ajunge la toaletă, răspundea la telefon chiar şi când acesta nu suna şi vorbea cu persoane care nu se aflau la celălalt capăt al firului. Într-o zi, a strigat că mâncarea pe care i-o pregătise Asa era otrăvită şi a dat cu farfuriile de podea. Episodul acela a lăsat urme adânci în sufletul fetei. Iar când, îngrijorat de situaţia ei, unul dintre profesorii îndrumători a venit în vizită acasă la ea, acesta nici nu s-a atins de ceaiul şi prăjiturile care i-au fost oferite. Asa a plâns. „Doar nu au otravă!”, a spus ea atunci. După aceasta, Asa a mers să locuiască cu familia mătuşii ei.
Proaspăt căsătorită, mătuşa ei nu avea copii. Fiind casnică şi foarte pricepută la treburile gospodăreşti, a învăţat-o pe Asa să gătească. Asa a urmat întocmai sfaturile mătuşii: a tăiat frumos legumele, a îndulcit sosul cât trebuia, a făcut focul mic. Şi totuşi, unchiul ei părea să simtă că gustul era oarecum altul, căci, deşi înghiţea hulpav mâncarea gătită de soţia lui, felurile pregătite de Asa abia le atingea cu beţişoarele, şi întotdeauna lăsa în farfurie.
— Nu mai mănânci? l-a întrebat mătuşa în locul fetei.
— Nu. M-am săturat, am burta plină, a răspuns el, iar Asa a fost nevoită
să ia repede farfuriile de pe masă.
La început, când abia se mutase cu unchiul şi mătuşa ei, Asa încercase destul de insistent să-şi convingă unchiul să mănânce ceea ce gătise ea, dar el se enervase şi ţipase la ea.
7
Resturile rămase de la masă ajungeau la bichonul maltez al familiei.
Era un pui alintat şi obrăznicuţ, care mânca orice, atâta vreme cât nu venea din mâna Asei.
Când Asa era în clasa a şasea, după o lungă perioadă în care fusese internată în spital, mama ei a murit. Chiar înainte ca ea să-şi dea sufletul, Asa o întrebase dacă era ceva ce şi-ar fi dorit să mănânce.
— Sushi, i-a răspuns mama.
Asa a alergat într-un suflet până la magazin, a cumpărat o cutie de sushi şi s-a întors în salon.
— Am adus sushi! a strigat ea, apropiind de buzele fără culoare ale mamei tonul care îi plăcea atât de mult. A rămas aşa, aşteptând. Dar, oricât a aşteptat, gura mamei a rămas nemişcată, iar buzele nu s-au deschis nici măcar un pic. N-a reuşit să-i dea mamei să mănânce nici măcar un bob de orez. Asa a simţit că totul era pierdut.
După moartea mamei, de parcă s-ar fi făcut un schimb, în familia mătuşii ei a apărut un nou-născut. Era un băieţel care plângea mult, râdea mult şi mânca mult. Asa ajuta la schimbatul scutecelor, la băiţă şi avea mare grijă de el, dar nu-l hrănea niciodată. Nici mătuşa n-o rugase să facă asta.
Într-un sfârşit de săptămână, când unchiul şi mătuşa ei erau plecaţi, bebeluşul a început să plângă şi, indiferent ce făcea Asa, nu se mai oprea. Nu putea fi altceva decât că-i era foame. Fără nici o speranţă, Asa a mers în bucătărie. Fără nici o speranţă, a pregătit laptele. Fără nici o speranţă, a pus copilul plângând pe genunchi şi i-a dus la gură tetina. Şi atunci, s-a întâmplat ceea ce Asa nici nu-şi imaginase. Bebeluşul a început să sugă. Asa s-a întrebat dacă nu cumva era ceva greşit. Fără să dea nici o atenţie mâinii ei tremurânde, bebeluşul a băut totul, până la ultima picătură. Şi-apoi a început din nou să plângă.
— Imediat, imediat îţi mai aduc unul, i-a spus Asa bebeluşului, ridicându-se să meargă la bucătărie.
Însă s-a aşezat din nou.
Dându-şi jos tricoul, goală până la brâu, a luat în braţe bebeluşul care plângea şi şi-a apropiat sânul de buzele lui. În clipa aceea, copilul s-a oprit din plâns. În timp ce guriţa lui încerca să prindă sânul din care nici nu se punea problema să curgă vreo picătură de lapte, s-a auzit dintr-odată un zgomot puternic. Erau plasele cu cumpărături, pe care unchiul şi mătuşa ei, întorşi acasă, le scăpaseră din mâini în spatele ei. Asa nu s-a mai apropiat niciodată de copil.
A terminat şcoala primară mai mult lipsind de la ore şi a intrat la gimnaziu. Aici şi-a făcut un anturaj foarte nepotrivit. În ghiozdanul negru de 8
şcoală nu avea nici un manual, ci doar sticle de alcool, ţigări, mâncare şi chiloţi de schimb, toate furate de prin magazine. Căra acel ghiozdan peste tot, inclusiv acasă la colegii mai mari sau la prietenii ei. Dar, când a vrut să
ofere alcool sau snacksuri ca plată pentru găzduire, nimeni nu a acceptat.
Aşa că ghiozdanul ei avea aproape întotdeauna acelaşi conţinut.
La şcoală a trecut din categoria celor agresaţi în cea a agresorilor. Dar, oricât îi hărţuia şi îi agresa pe ceilalţi, nu se simţea mulţumită. Într-o zi, după
ore, Asa a chemat-o pe o fată dintr-o clasă mai mică, pe care nu o suferea deloc, într-o magazie din sala de sport. I-a dat o lovitură cu capul, apoi i-a luat portofelul, după care le-a pus pe celelalte fete să-i aducă o cicadă
moartă.
— Mănânc-o! i-a ordonat, dar fata s-a împotrivit din toate puterile.
Nici ameninţările, nici loviturile n-au avut efect. Fata refuza cu încăpăţânare să deschidă gura, iar Asa i-a aplicat mai multe lovituri la tâmplă. Apoi, cu ajutorul celorlalte, i-a deschis gura cu forţa.
— Mănânc-o! Te rog! a implorat-o.
