— Te referi la rănile pe care le-a căpătat în explozie?
— Mă refer la viaţă în general, Bratt. E un pic… care-i expresia?
— Defect?
Bellman râse scurt şi făcu semn din cap spre uşile deschise.
— Etajul tău, Bratt.
Bellman studie fundul ferm conturat al lui Katrine Bratt în vreme ce femeia se îndepărta pe holul ce ducea la Serviciul de Investigaţii Criminale şi-şi lăsă imaginaţia să rătăcească în cele câteva secunde dinaintea închiderii liftului. Apoi se întoarse la problemă. Care nu era o problemă, fireşte, ci o oportunitate. Deşi era totuşi o dilemă. Primise o întrebare ipotetică şi extrem de neoficială din partea cabinetului premierului. Se zvonea că urmează să aibă loc o remaniere guvernamentală şi, printre altele, avea să devină liber locul de ministru al Justiţiei. Întrebarea complet ipotetică era ce-ar zice Bellman, dacă ar fi întrebat. Iniţial, fusese de-a dreptul uluit. Dar după ce se gândise mai bine, îşi dăduse seama că
alegerea era logică. În calitate de comandant al poliţiei, fusese responsabil nu doar de demascarea celui numit acum la nivel internaţional „ucigaşul de poliţişti”, ci mai mult, îşi pierduse un ochi în toiul bătăliei, devenind astfel erou atât naţional, cât şi în afara graniţelor, cumva. Un comandant sigur pe el, de 40 de ani, cu studii juridice, care apărase cu succes capitala de crime, narcotice şi criminalitate: nu era cazul să i se propună o provocare şi mai mare? Şi cu ce strica dacă arăta şi bine? Asta cu siguranţă
n-ar fi atras mai puţine femei. Aşa că răspunsese, ipotetic, că ar accepta.
Bellman ieşi din lift la etajul şapte – ultimul – şi trecu pe lângă şirul de
32
portrete ale foştilor comandanţi ai poliţiei.
Însă înainte să se ia o decizie, el trebuia să se asigure că imaginea sa nu va fi pătată. De exemplu, Truls să facă o prostie care să se răsfrângă
asupra lui. Bellman se înfioră când se gândi la titlurile de pe prima pagină
a ziarelor: COMANDANTUL POLIŢIEI ŞI-A PROTEJAT PRIETENUL POLIŢIST
CORUPT. Când Truls venise la el în birou, îşi pusese picioarele pe masă şi-i spusese direct că, dacă avea să fie dat afară din poliţie, va rămâne cu consolarea că va trage după el un comandant de poliţie la fel de pătat. Aşa că îi venise foarte uşor să răspundă „da” la cererea lui de-a lucra la Investigaţii Criminale. Mai ales că – aşa cum îi confirmase şi Bratt – nu avea suficientă responsabilitate ca s-o dea în bară din nou prea curând.
— Adorabila dumneavoastră soţie vă aşteaptă acolo, îl informă Lena pe Mikael Bellman când acesta ajunse la biroul din faţă.
Lena era trecută bine de 60 de ani, iar când Bellman primise această
funcţie, cu patru ani în urmă, primul lucru pe care i-l spusese ea fusese că
nu doreşte să fie cunoscută drept asistenta lui personală, aşa cum era trecută, mai nou, în fişa postului. Era şi avea să rămână secretara lui.
Ulla îl aştepta pe canapeaua de la fereastră. Lena avea dreptate, soţia lui chiar era adorabilă. Era vivace şi delicată, iar faptul că născuse trei copii nu schimbase deloc aceste însuşiri. Dar mai important, îl susţinuse mereu, înţelegând că, în primul rând, cariera lui cerea atenţie, sprijin şi spaţiu de manevră. Şi că ocazionalii paşi greşiţi din viaţa personală erau de înţeles când trăiai cu presiunea care venea la pachet cu o funcţie atât de solicitantă.
Şi mai era şi aerul inocent, aproape naiv, care însemna că îi puteai citi uşor reacţiile pe chip. Iar acum îi vedea disperarea. Bellman se gândi că se întâmplase ceva cu copiii. Tocmai se pregătea să o întrebe, când simţi ceva ce aducea a amărăciune. Şi-şi dădu seama că ea aflase. Iarăşi. La naiba!
— Pari foarte serioasă, dragă, rosti el calm în timp ce se îndreptă spre dulap, descheindu-şi sacoul uniformei. S-a întâmplat ceva cu copiii?
Ea clătină din cap, iar el scoase un oftat prefăcut de uşurare.
— Nu că nu-mi face plăcere să te văd, dar mereu îmi fac griji când apari pe neaşteptate.
Îşi atârnă sacoul şi apoi se aşeză pe fotoliul din faţa ei.
— Aşadar?
33
— Te-ai văzut iar cu ea, începu Ulla.
Bellman simţi că repetase dinainte această propoziţie. Că găsise un mod de-a o spune fără să înceapă să plângă. Însă acum avea deja lacrimi în ochi.
El clătină din cap.
— Nu nega. Ţi-am verificat telefonul. Mikael, numai săptămâna asta ai sunat-o de trei ori. Ai promis… rosti ea cu glas înăbuşit.
— Ulla.
Se aplecă în faţă şi o luă de mână peste masă, dar ea şi-o retrase.
— Am vorbit cu ea pentru că aveam nevoie de sfaturi. Isabelle Skøyen este acum consultant în comunicare la o firmă specializată în politică şi lobby. Cunoaşte multe despre cum funcţionează puterea, pentru că ea însăşi a acţionat acolo. Şi mă cunoaşte şi pe mine.
— Te cunoaşte?
Chipul Ullei se strâmbă într-o grimasă.
— Dacă eu – dacă noi urmează să facem asta, trebuie să obţin orice mi-ar putea oferi un avantaj, orice m-ar putea ajuta să trec linia de finiş
înaintea tuturor celorlalţi care doresc funcţia. Guvernul, Ulla. Nu există
nimic mai presus de asta.
— Nici măcar familia ta? suspină ea.
