— Prin urmare, preluă Katrine, el se afla deja în apartament când femeia a ajuns acasă.
— Fără ca ea să ştie, completă el.
— De aceea a pus lanţul, pentru că s-a gândit că pericolul era afară.
Katrine se înfioră. Pentru asta exista expresia „încântare îngrozită”.
Senzaţia pe care un poliţist specializat în crime o capătă când, dintr-odată, vede şi înţelege.
— Acum Harry ar fi fost încântat de tine, zise Bjørn, apoi începu să
râdă.
— Poftim?
— Roşeşti.
Cât de dusă sunt! se gândi Katrine.
28
3.
Joi după-amiază
Katrine nu se putea concentra în timpul conferinţei de presă în cadrul căreia ofereau o scurtă prezentare despre identitatea şi vârsta victimei, unde şi când anume fusese găsită, dar asta era tot. Prima conferinţă de presă organizată imediat după o crimă se rezuma aproape întotdeauna la a spune cât mai puţin posibil şi a urma paşii, totul în numele unei democraţii moderne, deschise.
Lângă ea stătea şeful Serviciului de Investigaţii Criminale, Gunnar Hagen. Bliţurile se reflectau în peticul lucios de chelie de deasupra inelului său de păr negru, în timp ce citea frazele scurte pe care le alcătuiseră
împreună. Katrine se bucura că-l poate lăsa pe Hagen să vorbească. Nu că
nu-i plăcea să se afle în lumina reflectoarelor, însă asta putea să vină mai târziu. Momentan era atât de nouă în rolul de inspector-şef, încât se simţea întrucâtva liniştită că Hagen poate vorbi în locul său, până ce avea să înveţe modul corect de exprimare şi să urmărească felul în care un ofiţer de poliţie superior se folosea mai degrabă de limbajul trupului şi de ton, decât de conţinutul real al discursului, pentru a convinge publicul că
autorităţile au totul sub control.
Stătea uitându-se peste capetele a vreo 30 de jurnalişti adunaţi în Sala Parole de la etajul patru, atentă la tabloul imens care acoperea întregul perete din spate. În el erau înfăţişaţi oameni goi înotând, majoritatea băieţi zvelţi. O scenă minunată, inocentă, dinainte ca totul să devină
încărcat de semnificaţii şi interpretat în cel mai nepotrivit mod posibil. Nici ea nu era diferită: presupunea că artistul e pedofil. Hagen îşi repeta mantra ca răspuns la întrebările reporterilor: „Momentan nu suntem în măsură să vă răspundem la această întrebare”, cu câteva variaţii pentru a evita ca răspunsurile să pară arogante sau chiar comice. „Acum nu putem comenta nimic pe această temă.” Sau un mai binevoitor „Va trebui să
revenim la un moment dat la subiect”.
Katrine le auzea pixurile scârţâind şi tastaturile scriind întrebări care erau evident mai detaliate decât răspunsurile: „Corpul a fost vătămat în mare măsură?”, „Există dovezi că ar fi fost abuzată sexual?”, „Aveţi vreun suspect şi, dacă da, e cineva apropiat de ea?” Întrebări de încercare, care
29
nu puteau decât să imprime un cert subtext de nesiguranţă inevitabilului
„Nu comentăm”.
În uşa din spatele încăperii distinse o siluetă cunoscută. Avea ochiul acoperit cu un petic şi-şi îmbrăcase uniforma de comandant al poliţiei pe care Katrine ştia că şi-o ţine mereu atârnată, proaspăt călcată, în dulapul din biroul său. Mikael Bellman. Nu intrase cu totul înăuntru, doar stătea acolo şi observa. Îl zărise şi Hagen, iar acum stătea puţin mai drept în scaun sub privirea comandantului ceva mai tânăr.
— Vom încheia aici, rosti ofiţerul de presă.
Katrine văzu că Bellman îi face semn că vrea să discute cu ea.
— Când are loc următoarea conferinţă de presă? întrebă Mona Daa, reporterul de investigaţii al ziarului VG.
— Vom…
— Când vom avea ceva nou, îl întrerupse Hagen pe ofiţerul de presă.
Când, observă Katrine. Nu dacă. O astfel de minusculă, dar importantă
alegere a cuvintelor indica faptul că cei aflaţi în slujba statului lucrau fără
oprire, că roţile justiţiei se învârteau necontenit şi că prinderea făptaşului era doar o chestiune de timp.
— Ceva nou? începu Bellman în vreme ce traversau atriumul sediului central al poliţiei.
Înainte, frumuseţea lui aproape feminină, accentuată de genele lungi, părul mereu aranjat şi aproape prea lung şi pielea bronzată, cu petele acelea depigmentate, puteau crea impresia de afectare, de slăbiciune.
Însă peticul de piele, care desigur îl putea face să arate teatral, crea efectul opus. Sugera putere, un bărbat care n-avea de gând să se oprească
nici măcar din cauza pierderii unui ochi.
— Criminaliştii au găsit ceva în urmele de muşcături, răspunse Katrine în timp ce-l urma pe Bellman prin camera securizată din faţa recepţiei.
