revenim la un moment dat la subiect”.

Katrine le auzea pixurile scârţâind şi tastaturile scriind întrebări care erau evident mai detaliate decât răspunsurile: „Corpul a fost vătămat în mare măsură?”, „Există dovezi că ar fi fost abuzată sexual?”, „Aveţi vreun suspect şi, dacă da, e cineva apropiat de ea?” Întrebări de încercare, care

 29 

nu puteau decât să imprime un cert subtext de nesiguranţă inevitabilului

„Nu comentăm”.

În uşa din spatele încăperii distinse o siluetă cunoscută. Avea ochiul acoperit cu un petic şi-şi îmbrăcase uniforma de comandant al poliţiei pe care Katrine ştia că şi-o ţine mereu atârnată, proaspăt călcată, în dulapul din biroul său. Mikael Bellman. Nu intrase cu totul înăuntru, doar stătea acolo şi observa. Îl zărise şi Hagen, iar acum stătea puţin mai drept în scaun sub privirea comandantului ceva mai tânăr.

— Vom încheia aici, rosti ofiţerul de presă.

Katrine văzu că Bellman îi face semn că vrea să discute cu ea.

— Când are loc următoarea conferinţă de presă? întrebă Mona Daa, reporterul de investigaţii al ziarului VG.

— Vom…

— Când vom avea ceva nou, îl întrerupse Hagen pe ofiţerul de presă.

Când, observă Katrine. Nu dacă. O astfel de minusculă, dar importantă

alegere a cuvintelor indica faptul că cei aflaţi în slujba statului lucrau fără

oprire, că roţile justiţiei se învârteau necontenit şi că prinderea făptaşului era doar o chestiune de timp.

— Ceva nou? începu Bellman în vreme ce traversau atriumul sediului central al poliţiei.

Înainte, frumuseţea lui aproape feminină, accentuată de genele lungi, părul mereu aranjat şi aproape prea lung şi pielea bronzată, cu petele acelea depigmentate, puteau crea impresia de afectare, de slăbiciune.

Însă peticul de piele, care desigur îl putea face să arate teatral, crea efectul opus. Sugera putere, un bărbat care n-avea de gând să se oprească

nici măcar din cauza pierderii unui ochi.

— Criminaliştii au găsit ceva în urmele de muşcături, răspunse Katrine în timp ce-l urma pe Bellman prin camera securizată din faţa recepţiei.

— Salivă?

— Rugină.

— Rugină?

— Da.

— Adică…?

Bellman apăsă butonul liftului.

— Nu ştim, răspunse Katrine, care se oprise lângă el.

 30 

— Şi tot n-aţi aflat cum a intrat făptaşul în apartament?

— Nu. Încuietoarea era imposibil de spart şi nici uşa, nici vreuna dintre ferestre nu fusese forţată. Există totuşi posibilitatea ca ea să-l fi lăsat înăuntru, însă noi nu credem că aşa a fost.

— Poate a avut o cheie.

— Asociaţia de locatari foloseşte încuietori pentru care aceeaşi cheie descuie atât intrarea în bloc, cât şi unul dintre apartamente. Iar potrivit registrului de chei al asociaţiei, pentru apartamentul lui Elise Hermansen nu există decât o singură cheie. Cea pe care o avea ea. Berntsen şi Wyller au stat de vorbă cu cei doi tipi aflaţi la intrare când a ajuns ea acasă, şi amândoi sunt siguri că femeia şi-a folosit cheia ca să intre – nu s-a folosit de interfon ca să sune pe cineva care ar fi fost deja în apartament.

— Înţeleg. Dar el n-ar fi putut face o dublură a cheii?

— În cazul ăsta ar fi trebuit să facă rost de cheia originală şi să găsească

un lăcătuş care să aibă abilităţile tehnice să copieze acel tip de cheie şi să

fie suficient de lipsit de scrupule ca să facă o dublură fără permisiunea scrisă a asociaţiei de locatari. Ceea ce e foarte improbabil.

— OK. De fapt, nu despre asta voiam să discutăm…

Uşa liftului se deschise în faţa lor şi doi poliţişti care se pregăteau să

iasă se opriră din râs când îl văzură pe comandantul poliţiei.

— E vorba de Truls, rosti Bellman după ce, ca un cavaler, o lăsă pe Katrine să intre în lift înaintea lui. Berntsen, adică.

— Aşa? zise Katrine, simţind un iz vag de aftershave.

Presupunea de mult timp că bărbaţii renunţaseră la bărbieritul clasic şi la aftershave-ul cu alcool de după. Bjørn folosea un aparat de ras electric şi nu se mai deranja să-şi dea cu ceva după, iar bărbaţii pe care ea-i cunoscuse după… în fine, în vreo două ocazii, Katrine ar fi preferat un parfum greu în locul mirosului lor natural.

— Cum se descurcă?

— Berntsen? Bine.

Stăteau unul lângă altul, cu faţa la uşi, dar ea surprinse cu coada ochiului surâsul strâmb care urmă în tăcerea de după răspuns.

— Bine? repetă el în cele din urmă.

— Berntsen execută ordinele care-i sunt date.

— Care nu sunt prea solicitante, îmi închipui?

Katrine ridică din umeri.

 31 