— O femeie singură cu un serviciu solicitant… răspunse Bjørn fără s-o privească.

Katrine îşi încrucişă braţele la piept.

— Bjørn, ce încerci să spui de fapt?

— Poftim?

Chipul lui palid se îmbujoră uşor şi ochii i se măriră şi mai mult.

— Că sunt o uşuratică? Bun, dacă chiar vrei să ştii, eu…

— Nu!

Bjørn ridică mâinile ca pentru a se apăra.

— N-am vrut să sune aşa. A fost doar o glumă proastă.

Katrine ştia c-ar fi trebuit să-i fie milă. Şi chiar îi era, oarecum. Doar că

nu genul de milă care te face să-ţi doreşti să-i oferi cuiva o îmbrăţişare.

Genul acesta aparte de milă era mai degrabă o luare în derâdere, ar fi vrut să-l plesnească, să-l umilească. Şi de aceea îl şi părăsise – pentru că nu voia să-l vadă pe Bjørn Holm, un om foarte cumsecade, umilit. Katrine Bratt trase adânc aer în piept.

— Aşadar, bărbaţi?

— Majoritatea firelor de păr sunt scurte. Va trebui să aşteptăm analizele de confirmare. Cu siguranţă am recoltat suficient ADN cât să ţină

ocupat o bucată de vreme Laboratorul Naţional de Criminalistică.

— OK, zise Katrine, întorcându-se iar la cadavru. Vreo idee cu ce-ar fi putut fi înjunghiată? Sau hăcuită, dat fiind că există o mulţime de incizii extrem de apropiate una de alta.

— Nu-i foarte simplu de observat, dar par să formeze un model. Două

modele, de fapt.

— Cum?

Bjørn se apropie de cadavru şi arătă spre gâtul femeii, sub părul scurt şi blond.

— Vezi că inciziile formează două ovale mici care se încalecă, unul aici…

şi unul aici?

 25 

Katrine înclină capul.

— Acum, că zici…

— Ca nişte muşcături.

— Oh, futu-i! bolborosi Katrine. Un animal?

— Cine ştie? Dar imaginează-ţi un pliu de carne desprins şi apăsat apoi când se întâlnesc falca de sus şi cea de jos. Asta ar lăsa o asemenea urmă…

Bjørn scoase o hârtie semitransparentă din buzunar şi Katrine recunoscu imediat ambalajul în care el îşi lua prânzul în zilele de lucru.

— În fine, pare că s-ar potrivi cu muşcătura cuiva din Toten.

— Dinţii umani nu i-ar fi putut face aşa ceva la gât.

— De acord. Dar modelul e uman.

Katrine îşi umezi buzele.

— Există oameni care-şi pilesc dinţii pentru a-i face mai ascuţiţi.

— Dacă au fost dinţi, atunci s-ar putea să găsim salivă în jurul rănilor. În orice caz, dacă au stat pe covorul din hol când a muşcat-o, urmele de dinţi sugerează că stătea în spatele ei şi că e mai înalt.

— Ofiţerul criminalist nu a găsit nimic sub unghiile ei, bănuiesc că a ţinut-o strâns, continuă Katrine. Un bărbat puternic, de talie medie sau mai înalt, cu dinţi de prădător.

Rămaseră în tăcere, uitându-se la cadavru. Ca un cuplu tânăr într-o expoziţie de artă formulând păreri cu care să-i impresioneze pe alţii, se gândi Katrine. Singura diferenţă era că Bjørn nu încerca niciodată să-i impresioneze pe alţii. Ea era responsabilă de asta.

Katrine auzi paşi pe hol.

— Nu mai intră nimeni aici! strigă ea.

— Voiam doar să te informez că au fost oameni acasă doar în două

apartamente şi niciunul n-a văzut sau auzit ceva.

Glasul ascuţit al lui Wyller.

— Însă am stat de vorbă cu cei doi tineri care au văzut-o pe Elise când s-a întors acasă. Spun că era singură.

— Iar aceşti tineri sunt…?

— Nu au cazier şi mai au şi un bon de taxi care dovedeşte că au plecat de aici imediat după 23:30. Au spus că femeia i-a surprins când urinau sub arcadă. Să-i chem la interogatoriu?

— N-au fost ei, dar da.

 26 

— OK.

Paşii lui Wyller se estompară.

— Femeia s-a întors singură şi nu există niciun semn de pătrundere prin efracţie, spuse Bjørn. Crezi că i-a dat drumul înăuntru de bunăvoie?