Truls nu era sigur dacă fata se referea la uciderea vecinei sau că ele fuseseră în mijlocul unei petreceri când se întâmplase.
— Aţi auzi ceva noaptea trecută între ora 22 şi miezul nopţii? întrebă
Truls.
Fata clătină din cap.
— Dar Else…
— Elise, o corectă Wyller în timp ce-şi scotea un carnet şi un pix.
Lui Truls îi trecu prin minte că şi el ar fi trebuit să facă acelaşi lucru. Îşi drese glasul.
— Vecina voastră avea vreun iubit, cineva care obişnuia să petreacă
mult timp la ea?
— Nu ştiu, răspunse fata.
— Mulţumesc, asta-i tot! zise Truls, întorcându-se spre uşă chiar în timp ce fetele celelalte reveneau în cameră.
— Poate că ar trebui să ascultăm şi ce aveţi şi voi de zis, propuse Wyller. Prietena voastră spune că n-a auzit nimic ieri şi că nu ştie dacă
Elise Hermansen se vedea în mod regulat cu cineva sau dacă avea vreo relaţie recentă. Voi aveţi ceva de adăugat?
Cele două fete se uitară una la alta înainte de-a se întoarce spre el şi a-şi clătina în acelaşi timp capetele blonde. Truls vedea că toată atenţia lor
21
era îndreptată spre tânărul inspector. Nu-l deranja, avea destul antrenament în a fi ignorat. Era obişnuit cu acel mic junghi din piept, ca atunci, în liceul din Manglerud, când Ulla se uitase în sfârşit la el, doar ca să-l întrebe unde se afla Mikael. Şi dacă – dat fiind că asta se petrecea înainte de vremea telefoanelor mobile – i-ar putea transmite un mesaj.
Atunci, Truls îi răspunsese că i-ar fi cam greu, Mikael plecase în camping cu o iubită. Nu pentru că ar fi fost adevărat, ci pentru c-a vrut şi el să-şi vadă măcar o dată durerea reflectată în ochii ei.
— Când aţi văzut-o ultima oară pe Elise? întrebă Wyller.
Cele trei fete se uitară iar una la alta.
— Noi n-am văzut-o, însă…
Una dintre ele chicoti, apoi îşi astupă gura cu o palmă când îşi dădu seama cât de nepotrivit era. Fata care le deschisese uşa îşi drese glasul.
— Enrique a sunat de dimineaţă şi ne-a zis că el şi Alfa se opriseră să se pişe sub arcadă în drum spre casă.
— Sunt, gen, foarte proşti, interveni cea mai înaltă dintre ele.
— Şi erau şi cam beţi, completă a treia, apoi chicoti iar.
Fata care deschisese uşa le aruncă celorlalte două o privire de genul
„adunaţi-vă-odată”.
— În fine. O femeie a intrat chiar atunci şi ei s-au scuzat pentru comportamentul lor jenant.
— Un lucru de bun-simţ din partea lor, comentă Wyller. Şi ei cred că
femeia era…?
— Ei ştiu. Au citit pe internet că „o femeie trecută de 30 de ani” fusese omorâtă şi au văzut poza cu faţada clădirii noastre, aşa că au căutat pe Google şi au găsit o poză de-ale ei într-un ziar online.
Truls scoase un mormăit. Ura jurnaliştii. Nişte hoitari nenorociţi, cu toţii. Se duse la fereastră şi se uită în jos, pe stradă. Şi iată-i acolo, dincolo de banda poliţiei, cu obiectivele lungi ale camerelor care pe Truls îl duceau cu gândul la ciocurile vulturilor, ţinute în faţa mutrelor lor în speranţa că vor obţine un instantaneu cu cadavrul, când va fi scos. Lângă
ambulanţa care aştepta jos era şi un tip cu un fes rasta cu dungi verzi, galbene şi roşii discutând cu colegii lui în salopete albe. Bjørn Holm, de la Criminalistică. Acesta dădu din cap spre oamenii săi, apoi dispăru în interiorul clădirii. Holm umbla uşor cocoşat, adus de umeri, ca şi cum îl durea stomacul, iar Truls se întrebă dacă nu cumva avea legătură cu faptul
22
că ţărănoiul bucălat cu ochi de peşte tocmai fusese părăsit de Katrine Bratt. Bun aşa! Să mai simtă şi altul cum e când eşti făcut bucăţele. Glasul ascuţit al lui Wyller bâzâia în fundal:
— Aşadar, cei doi se numesc Enrique şi…?
— Nu, nu! râseră fetele. Henrik. Şi Alf.
Truls îi surprinse privirea lui Wyller şi făcu un semn din cap spre uşă.
— Mulţumim foarte mult, fetelor, asta-i tot! Apropo, mai bine mi-aţi da şi nişte numere de telefon, zise Wyller.
Fetele se uitară la el cu un amestec de teamă şi încântare.
