Mehmet o simţi cum vine. Furia. Şi mai simţi şi cum i se umflă pieptul, când îşi umplu plămânii cu aer.

— Banks, am o soluţie mai bună.

— Oh?

— Ştiu că nu-i foarte originală, continuă Mehmet, vârându-şi mâna

 14 

dreaptă în buzunarul de la jachetă.

Îl scoase afară şi îl împinse spre Banks strângându-l cu ambele mâini.

— Dar funcţionează.

Banks se holbă la el, surprins. Încuviinţă încet.

— Ai dreptate, rosti Banks, luând teancul de bancnote pe care Mehmet i-l întindea şi desprinzând elasticul ce le ţinea laolaltă.

— Asta acoperă rata şi dobânda, până la ultima coroană, zise Mehmet.

N-ai decât să-i numeri.

Ping!

O potrivire pe Tinder.

Sunetul triumfător scos de telefonul tău când cineva pe care l-ai ales deja glisând spre dreapta procedează la fel cu poza ta.

Elise simţea că i se învârte capul şi inima i-o ia la galop.

Ştia că e răspunsul familiar al sunetului potrivirii pe Tinder: ritm accelerat ca urmare a entuziasmului. Ceea ce elibera o adevărată

încărcătură de compuşi ai bucuriei de care puteai deveni cu adevărat dependent. Însă nu de aceea i-o luase inima la galop. Ci pentru că sunetul nu venise din telefonul ei.

Însă se auzise exact în clipa în care ea glisase poza spre dreapta. Poza unei persoane care, potrivit Tinder, se afla la mai puţin de un kilometru de ea.

Se uită la uşa închisă a dormitorului. Înghiţi în sec.

Pesemne că sunetul provenea dintr-unul din apartamentele vecine.

Erau o mulţime de persoane singure în bloc, aşadar o mulţime de utilizatori Tinder. Acum domnea liniştea, chiar şi la etajul de dedesubt, unde fetele dădeau o petrecere mai devreme, când ea ieşise. Însă era o singură cale de-a scăpa de monştrii imaginari. Verificând.

Elise se ridică de pe canapea şi făcu cei patru paşi până la uşa dormitorului. Ezită. Vreo două cazuri de atac de la muncă i se învârtejeau acum prin minte.

Apoi se adună şi deschise uşa.

Se trezi că icneşte după aer în prag. Pentru că nu mai era. Niciun aer de respirat.

Veioza era aprinsă, iar primul lucru pe care-l văzu la capătul patului erau tălpile unei perechi de cizme de cowboy. Blugi şi două picioare lungi,

 15 

încrucişate. Bărbatul care stătea întins acolo semăna cu cel din poză, pe jumătate în întuneric, pe jumătate neclar. Însă acum îşi descheiase cămaşa pentru a-şi descoperi pieptul gol. Iar pe piept avea desenată sau tatuată o faţă. Asta îi atrăgea acum atenţia lui Elise. Acea faţă surprinsă

într-un ţipăt mut. Ca şi cum era ţinută strâns şi încerca să scape. Nici Elise nu izbutea să ţipe.

Când bărbatul de pe pat se ridică în capul oaselor, lumina telefonului său mobil îi căzu pe faţă.

— Deci ne întâlnim din nou, Elise, şopti el.

Glasul o făcu să-şi dea seama de ce poza aceea de profil i se părea familiară. Părul avea o culoare diferită. Iar chipul probabil că suferise o operaţie – îi vedea acum cicatricile lăsate de copci.

Bărbatul ridică mâna şi-şi fixă ceva în gură.

Elise continua să-l privească în timp ce se dădea înapoi. Apoi se răsuci, trase un pic de aer în plămâni şi ştiu că trebuia să-l folosească pentru a fugi, nu pentru a ţipa. Uşa de la intrare se afla la doar cinci paşi distanţă, maximum şase. Auzi cum scârţâie patul, însă bărbatul avea mai mult de alergat. Dacă ea ar reuşi măcar să ajungă pe palier, poate ar apuca să ţipe după ajutor. Ajunse pe hol în faţa uşii şi trase de ea, prinzând clanţa şi apăsând-o, însă aceasta refuza să se deschidă.

Lanţul de siguranţă. Încercă să închidă uşa la loc, să tragă de lanţ, dar îi lua prea mult, ca într-un coşmar, şi îşi dădu seama că era prea târziu. Ceva îi era apăsat peste gură şi era târâtă înapoi. Disperată, îşi băgă mâna prin deschizătura de deasupra lanţului de siguranţă, se prinse de tocul uşii din exterior, încercă să ţipe, însă mâna aceea care puţea a nicotină îi apăsa prea tare gura. Apoi se trezi că e smucită de lângă uşă şi aceasta i se trânteşte în faţă.

El îi şopti în ureche:

— Nu ţi-a plăcut de mine? Scumpo, nici tu nu arăţi la fel de bine ca în poza de profil. Trebuie doar să ajungem să ne cunoaştem mai bine, că

doar n-am mai apucat ultima d-dată.

Glasul. Şi acea ultimă bâlbâială finală. Îl mai auzise. Încercă să dea din picioare şi să se elibereze, dar bărbatul o prinsese ca într-o menghină. O

târî până la oglinda din hol. Îşi lăsă capul pe umărul ei.

— N-a fost vina ta că am fost găsit vinovat, Elise, dovezile erau copleşitoare. Nu de asta mă aflu aici. M-ai crede dacă ţi-aş spune că e

 16 

doar o coincidenţă?

Apoi individul rânji. Elise se uită la gura lui. Dinţii păreau a fi făcuţi din fier, negri şi ruginiţi, cu ţepi sus şi jos, ca o capcană pentru urşi. Scârţâiau uşor când deschidea gura – oare erau acţionaţi de un arc?

Acum îşi aduse aminte şi detaliile cazului. Fotografiile de la locul faptei.

Şi înţelese că în curând avea să moară.

Apoi el o muşcă.

Elise Hermansen încercă să ţipe când văzu cum îi ţâşneşte sângele din gât.

Bărbatul ridică iar capul. Se uită în oglindă. Sângele ei îi curgea din sprâncene, din păr, până pe bărbie.