târî până la oglinda din hol. Îşi lăsă capul pe umărul ei.
— N-a fost vina ta că am fost găsit vinovat, Elise, dovezile erau copleşitoare. Nu de asta mă aflu aici. M-ai crede dacă ţi-aş spune că e
16
doar o coincidenţă?
Apoi individul rânji. Elise se uită la gura lui. Dinţii păreau a fi făcuţi din fier, negri şi ruginiţi, cu ţepi sus şi jos, ca o capcană pentru urşi. Scârţâiau uşor când deschidea gura – oare erau acţionaţi de un arc?
Acum îşi aduse aminte şi detaliile cazului. Fotografiile de la locul faptei.
Şi înţelese că în curând avea să moară.
Apoi el o muşcă.
Elise Hermansen încercă să ţipe când văzu cum îi ţâşneşte sângele din gât.
Bărbatul ridică iar capul. Se uită în oglindă. Sângele ei îi curgea din sprâncene, din păr, până pe bărbie.
— Eu aş numi-o p-potrivire, iubito, şopti el, apoi muşcă iar.
Femeia se simţea ameţită. Acum n-o mai ţinea la fel de strâns, nici nu mai era nevoie, pentru că o răceală paralizantă, un întuneric străin o învăluiau lent, se strecurau în ea. Îşi eliberă o mână şi o întinse spre poza din colţul oglinzii. Încercă s-o atingă, însă vârfurile degetelor n-o mai puteau ajunge.
17
2.
Joi dimineaţă
Lumina aspră a după-amiezii pătrundea prin ferestrele livingului şi ajungea până în hol.
Inspectorul-şef Katrine Bratt stătea în faţa oglinzii, tăcută şi gânditoare, şi se uita la fotografia prinsă în ramă. O femeie şi o fetiţă pe o stâncă, ţinându-se în braţe, ambele cu părul ud şi înfăşurate în prosoape mari. Ca şi cum abia terminaseră de înotat într-o vară norvegiană mai degrabă
răcoroasă şi acum încercau să se încălzească, lipite una de alta. Însă acum le despărţea ceva. Un firicel întunecat de sânge cursese pe oglindă şi peste poză, exact între feţele lor zâmbitoare. Katrine Bratt nu avea copii.
Poate că îşi dorise cândva, însă nu mai era cazul. Acum era o femeie de carieră abia ieşită dintr-o relaţie şi îi era foarte bine. Nu-i aşa?
Auzi o tuse uşoară, care o făcu să ridice privirea. Întâlni un chip plin de cicatrici adânci, cu arcade proeminente şi o linie a părului remarcabil de retrasă. Truls Berntsen.
— Care-i treaba, agent? întrebă ea.
Katrine văzu cum i se înnegurează expresia la remarca ei intenţionată, care-i reamintea că rămăsese tot agent după 15 ani în poliţie, iar din acest motiv, plus multe altele, nu ar putea să candideze pentru un post de inspector în Serviciul de Investigaţii Criminale. Însă Truls Berntsen fusese transferat aici de către prietenul său din copilărie, comandantul poliţiei Mikael Bellman…
Berntsen ridică din umeri.
— Nimic special, tu conduci această anchetă.
Se uită la ea cu o expresie rece, câinoasă, supusă şi ostilă în acelaşi timp.
— Vorbeşte cu vecinii. Începe cu etajul de dedesubt. Ne interesează în mod special dacă au auzit sau au văzut ceva ieri şi noaptea trecută. Dat fiind că Elise Hermansen locuia singură, vrem să aflăm şi cu ce gen de bărbaţi obişnuia să se întâlnească, îi ceru Bratt.
— Deci crezi că a fost un bărbat şi că deja se cunoşteau?
Abia acum Katrine îl văzu pe tânărul care stătea alături de Berntsen.
Figură deschisă. Păr blond. Foarte chipeş.
18
— Anders Wyller. E prima mea zi.
Glasul era ascuţit şi bărbatul zâmbea şi cu ochii, lucru pe care Katrine alese să-l interpreteze ca o asumare a farmecului personal. Referinţele şefului său de la secţia de poliţie din Tromsø semănau destul de mult cu o adevărată declaraţie de dragoste. Dar, ca să fim sinceri, avea şi un CV care să le susţină. Note maxime la Academia de Poliţie în urmă cu doi ani şi rezultate bune ca agent de investigaţii în Tromsø.
— La treabă, Berntsen! îl îndemnă Katrine.
Decise în sinea ei că paşii lui târşâiţi reprezentau un protest tăcut că
primise un ordin de la un şef mai tânăr, şi femeie pe deasupra.
— Bun-venit! continuă ea, întinzându-i mâna lui Wyller. Scuze că n-am fost acolo să te întâmpinăm în prima ta zi!
— Morţii au prioritate în faţa viilor, răspunse tânărul.
Katrine recunoscu una dintre replicile lui Harry Hole, apoi văzu că
Wyller se uita la mâna ei şi-şi dădu seama că încă mai purta mănuşile de latex.
— N-am atins nimic dezgustător, se justifică ea.
