Truls Berntsen apăsă butonul soneriei cu degetul mare şi o auzi reverberând în apartament, apoi îşi remarcă unghiile rupte cu dinţii şi eliberă butonul.

Când îi ceruse lui Mikael Bellman să fie transferat la Investigaţii Criminale, acesta îl întrebase motivul. Truls îi oferise un răspuns sincer: voia să mai urce şi el puţin în lanţul trofic, dar fără să-şi dea silinţa cine ştie ce. Orice alt comandant l-ar fi scos afară pe Truls în şuturi, însă

Bellman nu putea. Ştiau prea multe mizerii unul despre altul. În tinereţe îi legase un soi de prietenie, care apoi se transformase într-o relaţie simbiotică, aşa cum un rechin e legat de o remoră. Însă acum erau strâns legaţi prin intermediul păcatelor lor şi al unui legământ reciproc de tăcere.

Ceea ce însemna că Truls Berntsen nici măcar nu fusese nevoit să se prefacă atunci când îşi formulase cererea.

Însă începuse să se întrebe cât de onorabilă fusese cererea lui.

Investigaţiile Criminale aveau două categorii de posturi: inspectorii şi analiştii. Iar când şeful Serviciului de Investigaţii Criminale, Gunnar Hagen, îi spusese lui Truls că poate alege singur ce doreşte să fie, acesta îşi dăduse seama că era aproape imposibil să primească cine ştie ce responsabilităţi. Ceea ce îi convenea de minune. Însă trebuia să

recunoască că se simţise jignit când, în timp ce inspectorul-şef Katrine Bratt îl prezentase echipei, i se adresase tot timpul cu titlul de „agent” şi îi explicase în detaliu cum funcţionează espresorul.

Se deschise uşa. Trei tinere îl priveau cu expresii oripilate. Era limpede că aflaseră deja ce se întâmplase.

— Poliţia, rosti el, ridicându-şi legitimaţia. Am câteva întrebări. Aţi auzit ceva între…

 20 

— …întrebări, poate ne puteţi ajuta, rosti un glas în spatele lui.

Tipul cel nou. Wyller. Truls văzu cum o parte din groaza fetelor se împrăştie, iar ele aproape că se înseninează cu totul.

— Desigur, răspunse cea care deschisese uşa. Ştiţi cine… cine a… făcut-o?

— Evident că nu vă putem spune aşa ceva, replică Truls.

— Dar ce putem spune, interveni Wyller, e că nu aveţi absolut niciun motiv să vă faceţi griji. Am dreptate dacă presupun că sunteţi studente care împart acest apartament?

— Da, replicară toate odată, ca şi cum fiecare voia să fie prima.

— Putem intra? continuă Wyller, cu un zâmbet la fel de strălucitor ca al lui Mikael Bellman, observă Truls.

Fetele îi conduseră în living, iar două dintre ele se repeziră să strângă

sticlele de bere şi paharele de pe masă şi ieşiră din cameră.

— Am petrecut un pic azi-noapte, îi lămuri spăşită cea care deschisese uşa. E groaznic.

Truls nu era sigur dacă fata se referea la uciderea vecinei sau că ele fuseseră în mijlocul unei petreceri când se întâmplase.

— Aţi auzi ceva noaptea trecută între ora 22 şi miezul nopţii? întrebă

Truls.

Fata clătină din cap.

— Dar Else…

— Elise, o corectă Wyller în timp ce-şi scotea un carnet şi un pix.

Lui Truls îi trecu prin minte că şi el ar fi trebuit să facă acelaşi lucru. Îşi drese glasul.

— Vecina voastră avea vreun iubit, cineva care obişnuia să petreacă

mult timp la ea?

— Nu ştiu, răspunse fata.

— Mulţumesc, asta-i tot! zise Truls, întorcându-se spre uşă chiar în timp ce fetele celelalte reveneau în cameră.

— Poate că ar trebui să ascultăm şi ce aveţi şi voi de zis, propuse Wyller. Prietena voastră spune că n-a auzit nimic ieri şi că nu ştie dacă

Elise Hermansen se vedea în mod regulat cu cineva sau dacă avea vreo relaţie recentă. Voi aveţi ceva de adăugat?

Cele două fete se uitară una la alta înainte de-a se întoarce spre el şi a-şi clătina în acelaşi timp capetele blonde. Truls vedea că toată atenţia lor

 21 

era îndreptată spre tânărul inspector. Nu-l deranja, avea destul antrenament în a fi ignorat. Era obişnuit cu acel mic junghi din piept, ca atunci, în liceul din Manglerud, când Ulla se uitase în sfârşit la el, doar ca să-l întrebe unde se afla Mikael. Şi dacă – dat fiind că asta se petrecea înainte de vremea telefoanelor mobile – i-ar putea transmite un mesaj.

Atunci, Truls îi răspunsese că i-ar fi cam greu, Mikael plecase în camping cu o iubită. Nu pentru că ar fi fost adevărat, ci pentru c-a vrut şi el să-şi vadă măcar o dată durerea reflectată în ochii ei.

— Când aţi văzut-o ultima oară pe Elise? întrebă Wyller.

Cele trei fete se uitară iar una la alta.

— Noi n-am văzut-o, însă…

Una dintre ele chicoti, apoi îşi astupă gura cu o palmă când îşi dădu seama cât de nepotrivit era. Fata care le deschisese uşa îşi drese glasul.

— Enrique a sunat de dimineaţă şi ne-a zis că el şi Alfa se opriseră să se pişe sub arcadă în drum spre casă.

— Sunt, gen, foarte proşti, interveni cea mai înaltă dintre ele.

— Şi erau şi cam beţi, completă a treia, apoi chicoti iar.

Fata care deschisese uşa le aruncă celorlalte două o privire de genul

„adunaţi-vă-odată”.

— În fine. O femeie a intrat chiar atunci şi ei s-au scuzat pentru comportamentul lor jenant.

— Un lucru de bun-simţ din partea lor, comentă Wyller. Şi ei cred că

femeia era…?

— Ei ştiu. Au citit pe internet că „o femeie trecută de 30 de ani” fusese omorâtă şi au văzut poza cu faţada clădirii noastre, aşa că au căutat pe Google şi au găsit o poză de-ale ei într-un ziar online.