Truls scoase un mormăit. Ura jurnaliştii. Nişte hoitari nenorociţi, cu toţii. Se duse la fereastră şi se uită în jos, pe stradă. Şi iată-i acolo, dincolo de banda poliţiei, cu obiectivele lungi ale camerelor care pe Truls îl duceau cu gândul la ciocurile vulturilor, ţinute în faţa mutrelor lor în speranţa că vor obţine un instantaneu cu cadavrul, când va fi scos. Lângă

ambulanţa care aştepta jos era şi un tip cu un fes rasta cu dungi verzi, galbene şi roşii discutând cu colegii lui în salopete albe. Bjørn Holm, de la Criminalistică. Acesta dădu din cap spre oamenii săi, apoi dispăru în interiorul clădirii. Holm umbla uşor cocoşat, adus de umeri, ca şi cum îl durea stomacul, iar Truls se întrebă dacă nu cumva avea legătură cu faptul

 22 

că ţărănoiul bucălat cu ochi de peşte tocmai fusese părăsit de Katrine Bratt. Bun aşa! Să mai simtă şi altul cum e când eşti făcut bucăţele. Glasul ascuţit al lui Wyller bâzâia în fundal:

— Aşadar, cei doi se numesc Enrique şi…?

— Nu, nu! râseră fetele. Henrik. Şi Alf.

Truls îi surprinse privirea lui Wyller şi făcu un semn din cap spre uşă.

— Mulţumim foarte mult, fetelor, asta-i tot! Apropo, mai bine mi-aţi da şi nişte numere de telefon, zise Wyller.

Fetele se uitară la el cu un amestec de teamă şi încântare.

— Ale lui Henrik şi Alf, desigur, adăugă el cu un surâs reţinut.

Katrine stătea în dormitor, în spatele criminalistei care se ghemuise lângă pat. Elise Hermansen zăcea întinsă pe spate, pe pilotă. Însă după

cum era împrăştiat sângele ei, era evident că fusese în picioare când acesta ţâşnise cu putere. Pesemne că se afla în faţa oglinzii de pe hol, unde sângele îmbibase preşul şi se infiltrase şi în parchet. Dâra din hol până la dormitor, precum şi cantitatea redusă de sânge din pat indicau faptul că inima ei se oprise probabil pe hol. Bazându-se pe temperatura corpului şi pe rigor mortis, criminalista estimase ora decesului undeva între 23:00 şi 1:00 dimineaţa, iar cauza – pierderea masivă de sânge după

ce artera carotidă îi fusese străpunsă de una sau mai multe incizii într-o parte a gâtului, imediat deasupra umărului stâng.

Pantalonii şi chiloţii femeii erau traşi până la glezne.

— I-am răzuit şi tăiat unghiile, dar n-am văzut nicio urmă de piele cu ochiul liber, anunţă criminalista.

— Tu de când faci treaba de criminalist pentru ei? întrebă Katrine.

— De când ne-a spus Bjørn, răspunse femeia. Ne-a rugat aşa de frumos.

— Chiar aşa? Alte răni?

— Are o zgârietură în partea de jos a braţului stâng şi o aşchie de lemn pe interiorul degetului mijlociu stâng.

— Vreun semn de agresiune sexuală?

— Niciun semn vizibil pe organele genitale, însă asta…

Femeia ţinea acum o lupă deasupra burţii cadavrului. Katrine se uită

prin ea şi observă o dungă subţire şi lucioasă.

— Ar putea fi salivă, a ei sau a altcuiva, dar pare mai degrabă să fie

 23 

spermă.

— Să sperăm că asta e, zise Katrine.

— Să sperăm că a fost agresată sexual?

Bjørn Holm intrase în cameră şi acum stătea în spatele ei.

— Dacă a fost, toate probele sugerează că s-a petrecut post-mortem, deja era dusă. Şi chiar mi-ar plăcea nişte spermă, răspunse Katrine fără să

se întoarcă.

— Glumeam, replică Bjørn încet cu dialectul său amabil de Toten.

Katrine închise ochii. Evident că ştia că sperma e ultimul „Sesam, deschide-te!” în cazuri de genul acesta. Şi doar glumea, încerca să

înveselească atmosfera ciudată, încordată, care se instalase între ei în ultimele trei luni, de când se mutase de la el. Şi ea încerca. Doar că încă nu reuşea.

Criminalista se uita la ei.

— Eu am terminat aici, anunţă în timp ce-şi potrivea hijabul.

— A sosit ambulanţa – aşa că-mi voi pune oamenii să ducă jos cadavrul, continuă Bjørn. Îţi mulţumesc pentru ajutor, Zahra!

Criminalista dădu din cap şi se grăbi să iasă, ca şi cum ar fi simţit atmosfera plină de încordare.

— Aşadar? întrebă Katrine, forţându-se să se uite la Bjørn şi să ignore expresia sumbră din privirea lui, ce părea mai degrabă tristă decât rugătoare.

— Nu sunt multe de zis, răspunse el, scărpinându-şi barba roşcovană

stufoasă ce i se iţea de sub fesul rasta.

Katrine aşteptă, în speranţa că vorbeau în continuare despre crimă.

— Nu pare să fi fost cine ştie ce preocupată de curăţenie. Am găsit fire de păr de la o mulţime de persoane – mai ales bărbaţi –, şi e greu de crezut că au fost cu toţii aici azi-noapte.

— Era avocată, spuse Katrine. O femeie singură, cu un serviciu atât de solicitant, s-ar putea să nu pună curăţenia pe acelaşi loc ca tine.

El zâmbi scurt, fără să răspundă. Iar Katrine recunoscu junghiul de vinovăţie pe care el reuşea mereu să i-l transmită. Evident că nu se certaseră niciodată în privinţa curăţeniei, Bjørn se ocupase mereu de spălatul vaselor, măturatul treptelor, pusul hainelor la spălat, curăţatul băii şi aerisirea lenjeriilor, fără reproşuri sau discuţii. Ca în orice altă

privinţă. Nici măcar o singură blestemată de ceartă în tot anul în care

 24 

locuiseră împreună, căci el reuşea mereu să le evite. Iar ori de câte ori ea îl dezamăgea sau pur şi simplu nu se deranja cu nimic, îi era mereu alături, atent, gata să se sacrifice, neobosit, ca un robot enervant ce o făcea să se simtă ca o prinţesă cu creierul cât aluna, pe măsură ce el o urca tot mai sus pe piedestal.

— De unde ştii că firele de păr provin de la bărbaţi? întrebă ea oftând.