— Nu dacă nu-l cunoştea bine.

— Nu?

— Elise era avocată, cunoştea riscurile, iar lanţul acela de siguranţă de pe uşă pare destul de nou. Cred că era foarte precaută.

Katrine se aplecă lângă cadavru. Se uită la aşchia de lemn ce răsărea din degetul arătător al lui Elise. Şi la zgârietura din partea de jos a braţului.

— Avocată, spuse Bjørn. Unde?

— Hollumsen & Skiri. Ei au anunţat poliţia când ea n-a apărut la o audiere şi nici n-a răspuns la telefon. Nu e un lucru chiar neobişnuit ca avocaţii să fie victimele unor atacuri.

— Crezi că…?

— Nu, cum spuneam, nu cred că a lăsat pe cineva înăuntru. Dar…

Katrine se încruntă înainte să completeze:

Eşti de acord că aşchia asta pare roz-alburiu?

Bjørn se aplecă peste ea.

— Albă, categoric.

— Roz-alburiu, insistă Katrine, ridicându-se. Hai cu mine!

Merseră pe hol, unde Katrine deschise uşa şi arătă spre tocul plin de aşchii de afară.

— Roz-alburiu.

— Dacă spui tu, replică Bjørn.

— Tu nu vezi? întrebă ea, exasperată.

— Studiile au arătat că femeile disting de obicei mai multe nuanţe decât bărbaţii.

— Dar vezi totuşi asta? întrebă Katrine, ridicând lanţul de siguranţă

care atârna pe interiorul uşii.

Bjørn se aplecă spre el. Mirosul lui îi provocă un adevărat şoc. Poate că

era doar senzaţia de disconfort la această intimitate subită.

— Piele răzuită, rosti el.

— Zgârietura de pe braţul ei. Vezi?

El încuviinţă uşor.

— S-a zgâriat singură în lanţul de siguranţă, probabil că era pus. Prin

 27 

urmare, nu el încerca să intre cu forţa, ci ea se lupta să iasă.

— În Norvegia nu prea obişnuim să folosim astfel de lanţuri, ne bazăm pe încuietori, asta e regula generală. Iar dacă nu i-a dat ea drumul înăuntru, dacă acest bărbat puternic era cineva pe care-l cunoştea, de exemplu…

— …nu s-ar mai fi deranjat să pună lanţul la loc după ce i-ar fi dat drumul înăuntru. Pentru că s-ar fi simţit în siguranţă. Prin urmare…

— Prin urmare, preluă Katrine, el se afla deja în apartament când femeia a ajuns acasă.

— Fără ca ea să ştie, completă el.

— De aceea a pus lanţul, pentru că s-a gândit că pericolul era afară.

Katrine se înfioră. Pentru asta exista expresia „încântare îngrozită”.

Senzaţia pe care un poliţist specializat în crime o capătă când, dintr-odată, vede şi înţelege.

— Acum Harry ar fi fost încântat de tine, zise Bjørn, apoi începu să

râdă.

— Poftim?

— Roşeşti.

Cât de dusă sunt! se gândi Katrine.

 28 

3.

Joi după-amiază

Katrine nu se putea concentra în timpul conferinţei de presă în cadrul căreia ofereau o scurtă prezentare despre identitatea şi vârsta victimei, unde şi când anume fusese găsită, dar asta era tot. Prima conferinţă de presă organizată imediat după o crimă se rezuma aproape întotdeauna la a spune cât mai puţin posibil şi a urma paşii, totul în numele unei democraţii moderne, deschise.

Lângă ea stătea şeful Serviciului de Investigaţii Criminale, Gunnar Hagen. Bliţurile se reflectau în peticul lucios de chelie de deasupra inelului său de păr negru, în timp ce citea frazele scurte pe care le alcătuiseră

împreună. Katrine se bucura că-l poate lăsa pe Hagen să vorbească. Nu că

nu-i plăcea să se afle în lumina reflectoarelor, însă asta putea să vină mai târziu. Momentan era atât de nouă în rolul de inspector-şef, încât se simţea întrucâtva liniştită că Hagen poate vorbi în locul său, până ce avea să înveţe modul corect de exprimare şi să urmărească felul în care un ofiţer de poliţie superior se folosea mai degrabă de limbajul trupului şi de ton, decât de conţinutul real al discursului, pentru a convinge publicul că

autorităţile au totul sub control.

Stătea uitându-se peste capetele a vreo 30 de jurnalişti adunaţi în Sala Parole de la etajul patru, atentă la tabloul imens care acoperea întregul perete din spate. În el erau înfăţişaţi oameni goi înotând, majoritatea băieţi zvelţi. O scenă minunată, inocentă, dinainte ca totul să devină

încărcat de semnificaţii şi interpretat în cel mai nepotrivit mod posibil. Nici ea nu era diferită: presupunea că artistul e pedofil. Hagen îşi repeta mantra ca răspuns la întrebările reporterilor: „Momentan nu suntem în măsură să vă răspundem la această întrebare”, cu câteva variaţii pentru a evita ca răspunsurile să pară arogante sau chiar comice. „Acum nu putem comenta nimic pe această temă.” Sau un mai binevoitor „Va trebui să