— Sigur, răspunse tânărul.
— Îl notez imediat.
Wyller recită câteva cifre înainte ca Mona Daa să ridice privirea.
37
— Ăsta e numărul de la recepţia Sediului Central al poliţiei.
— Aici lucrez, replică Anders Wyller. Şi apropo, am o pisică.
Mona Daa îşi închise carneţelul.
— Păstrăm legătura.
Truls o urmări cum se îndreaptă ca un pinguin spre ieşirea unde se afla uşa de metal bizar de grea, cu fanta ei şi mai bizară.
— Şedinţa începe în trei minute, reluă Wyller.
Truls se uită la ceasul de la mână. Şedinţa de la prânz a echipei de anchetă. Serviciul de Investigaţii Criminale ar fi fost un loc grozav dacă n-ar fi fost crimele. Crimele erau nasoale. Însemnau ore multe de lucru, completări de rapoarte, şedinţe nesfârşite şi o groază de persoane superstresate. Dar măcar aveau mâncare gratis de la cantină când făceau ore suplimentare. Oftă şi se întoarse spre camera securizată, dar încremeni.
Iat-o acolo!
Ulla.
Femeia ieşea, iar privirea îi trecu scurt peste el în timp ce mergea, fără
să dea de înţeles dacă îl văzuse sau nu. Mai proceda aşa uneori. Posibil din pricină că uneori se simţeau stingheriţi când se întâlneau fără ca Mikael să
fie de faţă. Adevărul era că încercau amândoi să evite asemenea situaţii încă din tinereţe. El pentru că începea să transpire şi inima i-o lua la goană, pentru ca apoi să-şi dea palme pentru chestiile stupide pe care le spusese şi cele inteligente, sincere, pe care le păstrase sub tăcere. Iar ea…
probabil pentru că el începea să transpire şi inima i-o lua la goană, şi ori nu vorbea, ori spunea numai chestii stupide.
Chiar şi aşa, aproape că i-a strigat numele în atrium.
Dar ea ajunsese deja la uşă. Într-o clipă, avea să fie afară, iar lumina soarelui urma să-i sărute părul blond şi fin.
Aşa că îi şopti numele astfel încât să-l audă doar el.
Ulla.
38
4.
Joi, spre seară
Katrine Bratt se uita prin sala de şedinţe.
Opt detectivi, patru analişti şi un criminalist, cu toţii la dispoziţia ei. Şi toţi o urmăreau ca nişte vulturi. Inspectorul-şef cel nou, şi femeie pe deasupra. Şi tocmai colegele o priveau cu cel mai mare scepticism. Adesea se întreba dacă era chiar atât de diferită de alte femei. Acestea aveau un nivel al testosteronului de 5-10% din cel al colegilor, în timp ce al ei se apropia de 25%. Lucru care n-o transformase într-o matahală păroasă şi musculoasă, cu un clitoris mare cât un penis, dar din ce ştia, o făcea mult mai dornică decât prietenele ei recunoscuseră vreodată că ar fi. Sau
„fioros de dornică”, cum obişnuia să se exprime Bjørn când lucrurile se dezlănţuiau, iar ea lua o pauză de la lucru pentru a trage o fugă până în Bryn, unde el i-o trăgea în debaraua goală din spatele laboratorului, făcând să se zguduie cutiile cu flacoane şi tuburile cu teste.
Katrine tuşi, porni funcţia de înregistrare a telefonului mobil şi începu:
— Joi, 22 septembrie, ora 16:00, sala de şedinţe 1 de la Serviciul de Investigaţii Criminale, prima întâlnire din cadrul anchetei preliminare a cazului de crimă Elise Hermansen.
Îl văzu pe Truls Berntsen că se strecoară înăuntru şi se aşază undeva în spate.
Katrine începu prin a explica ceea ce majoritatea celor din cameră ştiau deja: că Elise Hermansen fusese descoperită în acea dimineaţă şi că
probabil cauza morţii era pierderea de sânge provocată de rănile de la gât.
Încă nu apăruse niciun martor, nu aveau niciun suspect şi nicio probă
fizică concludentă. Materia organică pe care o descoperiseră în apartament, care părea să fi fost de origine umană, fusese trimisă pentru analiză ADN şi sperau să primească rezultatele într-o săptămână. Alte posibile probe fizice erau examinate de criminalişti. Cu alte cuvinte, nu aveau nimic.
Văzu cum vreo doi dintre cei prezenţi îşi încrucişează braţele la piept şi expiră zgomotos, gata să caşte. Ştia prea bine ce le trece prin minte: toate astea erau evidente, o simplă repetare, nu aveau de ce să se apuce, nu destul încât să renunţe la ce aveau în lucru ca să se ocupe de asta. Le
39
spuse că ea ajunsese la concluzia că ucigaşul se afla deja în apartament când Elise sosise acasă, dar simţi şi singură că suna pur şi simplu a fanfaronadă. Dorinţa unui şef nou de-a impune respect. Începea să se simtă disperată şi se gândi la ce-i spusese Harry, când îl sunase ca să-i ceară sfatul.
— Prinde criminalul, replicase el.
— Harry, nu asta te-am întrebat. Te-am întrebat cum conduci o echipă
de detectivi care n-are încredere în tine.
