Dacă am putea afla cine-a vândut astfel de drăcii în Oslo sau altundeva în

 46 

Norvegia şi cui anume, aş spune că am ajunge la un număr foarte limitat de persoane.

Katrine îşi dădu seama că Bjørn trecuse cu mult graniţa îndatoririlor obişnuite ale unui criminalist, dar hotărî să nu-l întrerupă.

— Încă ceva: nu e suficient sânge, rosti Bjørn.

— Suficient?

— Sângele pe care îl conţine trupul unui adult se ridică în medie cam la 7% din greutatea corpului. Diferă uşor de la o persoană la alta, dar şi dacă

Elise s-ar fi aflat la limita de jos, tot mai lipseşte aproape o jumătate de litru, după ce scădem ce-a rămas în corp şi ce-am găsit pe preşul din hol, pe parchet şi puţina cantitate găsită pe pat. Aşadar, dacă nu cumva criminalul a luat cu el într-un recipient sângele rămas…

— …atunci l-a băut, concluzionă Katrine, dând glas la tot ce gândeau restul.

Vreo trei secunde, în cameră domni o linişte deplină.

Wyller îşi drese glasul.

— Dar vopseaua neagră?

— Există rugină pe interiorul cojilor de vopsea, aşa că a provenit din aceeaşi sursă, răspunse Bjørn, deconectându-şi laptopul de la proiector.

Însă vopseaua nu-i chiar atât de veche. O voi analiza în seara asta.

Katrine vedea că ceilalţi nu se gândeau încă la vopsea, rămăseseră tot la sânge.

— Mersi, Bjørn! zise ea, ridicându-se şi uitându-se la ceasul de la mână.

OK, legat de raita prin baruri. E finalul programului, ce-ar fi să trimitem acasă persoanele care au copii, iar noi ceilalţi, bietele suflete singuratice, să rămânem şi să ne împărţim în echipe?

Niciun răspuns, n-a râs nimeni, nici măcar n-au zâmbit.

— OK, atunci aşa facem, adăugă Katrine.

Auzea cât de obosită era. Şi-şi lăsă oboseala deoparte. Pentru că

începea să o sâcâie senzaţia că ăsta era doar începutul. Dantură din fier şi nicio urmă de ADN. Jumătate de litru de sânge lipsă.

Zgomot de scârţâit de scaune.

Îşi strânse hârtiile, ridică privirea şi văzu că Bjørn dispărea pe uşă.

Recunoscu bizarul sentiment de uşurare, de vinovăţie şi dispreţ de sine. Şi i se păru… greşit.

 47 

5.

Joi seară şi noapte

Mehmet Kalak se uita la cele două persoane din faţa sa. Femeia avea un chip atrăgător, o expresie intensă în privire, haine mulate, de hipsteriţă, şi un trup atât de bine proporţionat, încât nu i se părea deloc improbabil ca ea să-l fi ales pe tânărul superb care probabil că era cu vreo zece ani mai tânăr. Erau exact tipul de clienţi pe care-i căuta, motiv pentru care le oferise un surâs extrageneros când intraseră pe uşa barului Jealousy.

— Ce crezi? spuse femeia cu un accent de Bergen.

Mehmet abia reuşi să-i vadă numele de familie pe legitimaţie. Bratt.

Barmanul îşi coborî iar privirea spre poza pe care o puseseră pe bar, în faţa lui.

— Da, răspunse el.

— Da?

— Da, a fost aici. Aseară.

— Eşti sigur?

— A stat exact unde staţi voi acum.

— Aici? Singură?

Mehmet vedea bine că femeia încerca să-şi ascundă entuziasmul. De ce oare se mai sinchiseau oamenii? Ce pericol era dacă trădai cum te simţi cu adevărat? Nu era deosebit de încântat că-şi turna singurul client fidel, dar aveau legitimaţii de poliţie.

— A fost cu un tip care trece adesea pe-aici. Ce s-a întâmplat?

— Tu nu citeşti ziarele? întrebă cu un glas ascuţit colegul femeii.

— Nu, prefer ceva cu ştiri, răspunse Mehmet.

Bratt zâmbi.

— A fost găsită moartă în această dimineaţă. Povesteşte-ne despre bărbat! Ce făceau?

Mehmet avu brusc senzaţia că cineva îi turnase în cap o găleată plină

cu apă rece ca gheaţa. Omorâtă? Femeia care stătuse în faţa lui cu nici 24

de ore în urmă era acum un cadavru? Reuşi să se adune. Şi se simţi ruşinat de gândul care-i veni automat în minte: dacă barul era pomenit în ziare, ar fi bine sau rău pentru afacerea sa? La urma urmei, exista o limită a

 48 

proastei reputaţii.

— O întâlnire pe Tinder. Tipul se întâlneşte de obicei aici cu perechile sale. Îşi spune Geir.

— Îşi spune?