— Era gel lubrifiant. Probabil de la un prezervativ.

Katrine înjură iar în barbă. După felul în care o priveau ceilalţi îşi dădu seama că încă nu spusese nimic care să dea de înţeles că asta nu era decât o discuţie personală.

— Spui deci că atacatorul a folosit un prezervativ? rosti ea limpede şi tare.

— El sau oricine altcineva cu care Elise s-ar fi întâlnit ieri.

— Bine, mersi!

Era nerăbdătoare să încheie mai repede, însă îl auzi pe Bjørn rostindu-i numele înainte să apuce să închidă.

— Da? îl întrebă.

— De fapt, nu de asta te-am sunat.

Înghiţi în sec.

— Bjørn, suntem în…

— Arma crimei. Cred că s-ar putea să-mi fi dat seama ce-a fost. Mai poţi reţine echipa acolo încă 20 de minute?

Era întins în pat şi citea pe telefon. Epuizase deja toate ziarele. Se simţea dezamăgit, pentru că lăsaseră pe dinafară toate detaliile, trecând cu totul peste prezentarea a tot ce avea valoare artistică. Ori din cauză că

inspectorul-şef aflat la conducerea anchetei, Katrine Bratt, nu voia să le dezvăluie, ori pur şi simplu îi lipsea abilitatea de-a vedea frumuseţea lor.

Însă el, poliţistul cu privire criminală, el ar fi văzut-o. Poate că şi el, la fel ca Bratt, ar fi păstrat totul doar pentru sine, însă măcar ar fi apreciat totul cum se cuvine.

Se uită mai de aproape la poza din ziar a lui Katrine Bratt.

Ce frumoasă era!

Nu cumva exista o regulă care să le impună uniforma la conferinţele de presă? Dacă era aşa, atunci ea o încălca. Îi plăcea. Şi-o imagina în uniforma de poliţie.

Foarte frumoasă.

Din păcate, ea nu făcea parte din planul lui.

Lăsă ziarul deoparte. Îşi plimbă mâna peste tatuaj. Uneori i se părea

 44 

real, că vrea să iasă afară, că pielea de pe piept i se întindea la maximum şi că avea să crape.

La naiba cu regulile!

Îşi încordă muşchii abdominali şi şi-i folosi ca să se ridice din pat. Se uită la propria imagine reflectată în oglinda uşii glisante a şifonierului. Era în formă după şederea în închisoare. Muşchii nu erau de la sală. Să stea pe băncile şi covoraşele îmbibate în sudoarea altora nici nu încăpea în discuţie. Nu, în celula lui. Nu ca să facă muşchi, ci ca să capete forţă

adevărată. Rezistenţă. Duritate. Echilibru. Capacitatea de-a suporta durere.

Mama lui avusese un trup masiv. Un dos zdravăn. Către final fusese cam delăsătoare, căzuse pradă slăbiciunii. Era evident că el moştenise trupul şi metabolismul de la tatăl său. La fel şi forţa.

Împinse într-o parte uşa şifonierului.

Avea o uniformă atârnată acolo. Îşi trecu mâna peste ea. Curând, avea s-o folosească.

Se gândi iar la Katrine Bratt. În uniforma ei.

În seara asta avea să meargă într-un bar. Unul popular, aglomerat, nu ca Jealousy. Era împotriva regulilor sale să iasă printre oameni cu alt scop decât hrană, băi şi respectarea planului, însă avea să se lase ademenit de anonimat şi izolare. Pentru că avea nevoie. Avea nevoie ca să nu înnebunească. Râse înfundat. Nebun. Terapeuţii îi spuseseră că are nevoie de un psihiatru. Sigur că ştia la ce se refereau: avea nevoie de cineva care să-i prescrie medicamente.

Luă o pereche de cizme de cowboy proaspăt lustruite de pe raftul cu încălţăminte şi se uită o clipă la femeia din fundul şifonierului. Era atârnată cu cleşti de peretele din spate, iar ochii ei îl fixau printre costume. Mirosea slab a parfum de lavandă, cu care o dăduse pe piept.

Închise uşa la loc.

Nebun? Cretini incompetenţi, cu toţii. Citise definiţia tulburării de personalitate din dicţionar: afecţiune psihică ce duce la „disconfort şi dificultăţi pentru individul în cauză şi pentru cei din jurul său”. În regulă. În cazul său, asta abia dacă era valabil pentru cei din jur. Avea personalitatea pe care şi-o dorea. Pentru că, atunci când ai acces la băutură, ce-ar putea fi mai plăcut, mai raţional şi mai normal decât să-ţi fie sete?

Se uită la ceas. În jumătate de oră, avea să fie suficient de întuneric

 45 

afară.

— Asta am găsit în jurul rănilor ei de la gât, rosti Bjørn Holm, arătând imaginea de pe ecran. Cele trei fragmente din stânga sunt fier ruginit, iar în dreapta, vopsea neagră.

Katrine se aşezase alături de ceilalţi în sala de şedinţe. Bjørn abia mai răsufla când ajunsese, iar obrajii palizi încă-i mai luceau de transpiraţie.

Tastă pe laptop şi făcu să apară un prim-plan.

— După cum vedeţi, locurile în care pielea a fost străpunsă formează

un model, ca şi cum ar fi fost muşcată de cineva, dar dacă aşa au stat lucrurile, atunci dinţii trebuie să fi fost ascuţiţi ca briciul.

— Un satanist, comentă Skarre.

— Katrine se întreba dacă nu cumva cineva şi-a ascuţit dinţii, dar am verificat, iar acolo unde dinţii aproape că au trecut complet prin pliul de piele, vedem că de fapt nu s-au întâlnit, ci s-au potrivit perfect în şirul celălalt de dinţi. Deci cu greu ar fi putut fi vorba de o muşcătură de om obişnuită, unde dinţii de sus şi de jos sunt poziţionaţi aşa încât să se întâlnească unul cu altul, dinte cu dinte. Faptul că am găsit rugină mă face să cred că făptaşul s-a folosit de un fel de dantură din fier.

Bjørn tastă iar ceva pe laptop.

Katrine rămase tăcută, în vreme ce camera se umplea de un icnet general.

Pe ecran apăruse un obiect care o duse iniţial pe Katrine cu gândul la o capcană pentru animale veche şi ruginită, pe care o văzuse odinioară la bunicul ei în Bergen, ceva numit cursă pentru urşi. Dinţii ascuţiţi formau un model în zigzag, iar fălcile de sus şi cele de jos erau fixate laolaltă cu un mecanism cu arc.

— Imaginea asta provine dintr-o colecţie privată din Caracas şi se spune că datează din timpul perioadei sclavagiste, când se paria pe sclavii obligaţi să lupte. Doi sclavi primeau câte o astfel de dantură, mâinile le erau legate la spate şi apoi erau băgaţi într-un ring. Cel care supravieţuia ajungea în runda următoare. Presupun. Dar să revenim la subiect…

— Te rog! îl îndemnă Katrine.

— Am încercat să aflu de unde s-ar putea face rost de o dantură de acest fel. Şi nu-i chiar genul de obiect pe care-l poţi comanda prin poştă.