— E chiar atât de important?
— Tu nu crezi că este?
Wyller ridică din umerii goi.
— Din ce ştim până acum, revolverul n-a fost folosit niciodată ca să
omoare pe cineva, nici măcar pe Marte Ruud, dat fiind că autopsia a arătat că era moartă înainte de-a fi împuşcată. Am primit datele balistice pentru revolver şi nu se potriveşte cu celelalte cazuri ale noastre din baza de date. Deci nu, nu cred că e important să se verifice seria, nu când avem o grămadă de treburi mult mai urgente.
— Înţeleg, zise Harry. Păi, poate că acest lector se poate face util aflând unde anume va duce această serie.
— Desigur, replică Wyller, rupând o pagină din carnet şi întinzându-i-o
426
lui Harry.
— Mersi! zise Harry, uitându-se la sângele de pe umărul lui.
Wyller îl conduse până la uşă, iar când Harry se răsuci pe palier, văzu că
Wyller acoperise uşa cu trupul lui, cum fac portarii cluburilor de noapte.
— Doar de curiozitate, adăugă Harry. Cuşca aia din living. Ce ţii în ea?
Wyller clipi de vreo două ori.
— Nimic.
Apoi închise uşa fără zgomot.
— L-ai găsit? întrebă Bjørn în timp ce demara.
— Da, răspunse Harry, rupând o pagină din propriul carnet. Şi iată şi seria revolverului. Ruger este o companie americană, poţi verifica la ATF?
— Doar nu crezi cu adevărat că pot da de urma revolverului?
— De ce nu?
— Pentru că americanii au reţineri în a înregistra proprietarii armelor de foc. Şi sunt peste 300 de milioane de arme de foc în SUA. Mai multe arme decât oameni, cu alte cuvinte.
— Înspăimântător!
— Ce e cu adevărat înspăimântător, continuă Bjørn, călcând şi mai mult pedala pentru un derapaj controlat, în timp ce virau în jos pe deal spre Pilestredet, e că până şi cei care nu sunt criminali şi spun că şi-au cumpărat armele pentru autoapărare, le folosesc pentru a trage în cine nu trebuie. A fost un articol în Los Angeles Times care spunea că în 2012 mai mulţi oameni au fost omorâţi în schimburi de focuri accidentale decât în legitimă apărare. Şi aproape de 40 de ori mai mulţi s-au împuşcat singuri.
Iar asta înainte să te-apuci măcar să citeşti statisticile privind crimele.
— Tu citeşti Los Angeles Times?
— Păi, mai mult pentru că Robert Hilburn obişnuia să scrie acolo despre muzică. Tu ai citit biografia lui Johnny Cash scrisă de el?
— Neah. Hilburn… el e cel care a scris despre turneul Sex Pistols în SUA?
— Dap.
Se opriră la semafor în faţă la Blitz, odinioară cel mai important punct al punkului în Norvegia, unde când şi când mai vedeai câte-o creastă în stil mohican. Bjørn rânji spre Harry. Acum era fericit. Fericit pentru că se pregătea să devină tată, fericit că se închisese cazul vampiristului, fericit
427
că-şi putea lăsa să derapeze maşina ce mirosea a anii 1970 şi discuta despre o muzică aproape la fel de veche.
— Ar fi grozav dacă mi-ai da un răspuns înainte de ora 12, Bjørn.
— Dacă nu mă înşel, ATF are sediul în Washington DC, unde e miezul nopţii.
— Au birou şi la sediul Interpol din Haga, încearcă acolo.
— OK. Ai aflat de ce-a luat Wyller toate lucrurile alea?
Harry rămase uitându-se la semafor.
— Nu. Tu ai luat computerul lui Lenny Hell?
— E la Tord, ar trebui să ne aştepte în Boiler Room.
— OK.
Nerăbdător, Harry încerca să schimbe lumina semaforului cu forţa privirii.
— Harry?
— Da?
— Ţie ţi-a trecut prin cap că Valentin îşi părăsise foarte repede apartamentul, chiar înainte să ajungă acolo Katrine şi echipa Delta? De parcă îl avertizase cineva?
— Nu, minţi Harry.
Semaforul se făcu verde.
În timp ce cafetiera bolborosea şi gemea în spatele lor, Tord îi arăta şi-i explica lui Harry:
— Aici sunt e-mailurile lui Lenny Hell către Valentin înainte de uciderea lui Elise, a Ewei şi a lui Penelope.
E-mailurile erau scurte. Doar numele victimei, adresa şi o dată. Data crimei. Şi toate se terminau cu aceeaşi frază: Instrucţiuni şi chei în locaţia stabilită. Instrucţiunile trebuie arse după ce-au fost citite.
