— Ulla Swart geloasă? Nu-i posibil să fii atât de frumoasă şi geloasă.
— Păi, chiar sunt, protestă Ulla. Şi mă doare. Foarte rău. Vreau să mă
răzbun.
— Normal că vrei să te răzbuni, soro! Loveşte-l unde-l doare… Adică…
Împrăştiară vin în toate părţile când pufniră amândouă în râs.
— Liz, eşti beată!
— Sunt beată şi fericită, doamnă soţie a şefului poliţiei. În vreme ce tu eşti beată şi nefericită. Sună-l!
— Pe Mikael? Acum?
340
— Nu pe Mikael, tâmpito! Sună-l pe norocosul care va primi nişte păsărică la noapte!
— Poftim? Liz, nu!
— Ba da, fă-o! Sună-l acum!
Liz arătă spre cabina telefonică de lângă perete.
— Sună-l de-acolo, că o să te poată auzi! De fapt, s-ar potrivi perfect cu situaţia.
— S-ar potrivi? râse Ulla, apoi se uită la ceas.
Trebuia să plece acasă curând.
— De ce?
— De ce? Ce pizda mă-sii, Ulla? Pentru că acolo a futut-o atunci Mikael pe Stine Michaelsen, nu?!
— Ce este? întrebă Harry, care simţea cum se învârte camera cu el.
— Ceai de muşeţel, răspunse Katrine.
— Muzica, adăugă Harry, simţind cum puloverul de lână de împrumut îi zgâria pielea.
Hainele sale erau atârnate la uscat în baie şi, în pofida uşii închise, tot mai simţea mirosul împuţit al băuturilor tari. Deci simţurile îi funcţionau, cu toate că se învârtea camera cu el.
— Beach House. Ce, nu i-ai mai auzit până acum?
— Nu ştiu. Asta-i problema. Încep să-mi scape lucruri.
Percepea pliurile aspre ale cearşafului de sub el, care acoperea patul scund, lat de aproape doi metri, singura piesă de mobilier în afară de un birou şi un scaun, plus o combină stereo desuetă cu o lumânare deasupra.
Harry presupunea că atât puloverul, cât şi combina îi aparţineau lui Bjørn Holm. Muzica părea să plutească prin cameră. Harry mai avusese de câteva ori senzaţia asta: când fusese pe buza prăpastiei intoxicării cu alcool şi începea să răzbească iarăşi la suprafaţă, trecând prin aceleaşi stadii în drumul spre lumină pe care le străbătuse când se afundase iniţial.
— Bănuiesc că aşa stau lucrurile, răspunse Katrine. Începem să le avem pe toate, apoi începem să le pierdem, puţin câte puţin. Forţa. Tinereţea.
Viitorul. Pe cei de care ne place…
Harry încercă să îşi amintească ce voia să-i spună lui Katrine, însă îi tot scăpa. Rakel. Oleg. Şi, exact în clipa în care lacrimile începeau să iasă la iveală, le simţi împinse înapoi de furie. Sigur că-i pierdem pe toţi cei pe
341
care încercăm să-i păstrăm, soarta ne ia în râs, făcându-ne să ne simţim insignifianţi, jalnici. Când plângem după cei pe care i-am pierdut, nu o facem din compasiune, ci pentru că ştim că măcar ei au scăpat de durere.
Dar tot plângem. Plângem pentru că am rămas iar singuri. Ne plângem de milă.
— Harry, unde eşti?
Simţi mâna ei pe frunte. O pală bruscă de vânt făcu geamul să zornăie.
Afară, pe stradă, se auzi cum ceva loveşte pământul. Furtuna. Începea să
se dezlănţuie.
— Sunt aici, răspunse el.
Camera se învârtea. Simţea căldură nu doar de la mâna ei, ci de la tot trupul, în timp ce stăteau întinşi la jumătate de metru unul de altul.
— Vreau să mor eu primul, spuse el.
