Wyller clătină din cap.
— Am sunat la uşă, am dat ocol casei şi m-am uitat pe geamuri.
— Trebuie să vorbim cu Oleg, zise ea. El trebuie să aibă cheile.
— Mă ocup.
Katrine oftă.
— Dacă nu-l găseşti pe Harry acolo, ar fi o idee să iei legătura cu Telenor să încerce să-i localizeze telefonul.
Unul dintre tipii în alb de la criminalistică se apropie de ea.
— Am găsit sânge în portbagaj.
— Mult?
— Da. Şi asta.
Ridică o pungă de probe din plastic transparentă. În ea se afla o bluză
albă. Ruptă. Însângerată. Cu dantelă, aşa cum descriseseră clienţii bluza pe care o purta Marte Ruud în seara în care dispăruse.
335
29.
Miercuri seară
Harry deschise ochii şi se uită în beznă.
Unde se afla? Ce se întâmplase? Cât zăcuse inconştient? Avea senzaţia că îl lovise cineva în cap cu un drug de fier. Sângele îi bubuia în timpane într-un ritm monoton. Nu-şi mai amintea decât că e încuiat undeva. Şi, din ce-şi dădea seama, zăcea pe o podea acoperită cu plăci de gresie. Era rece ca într-un frigider. Era întins pe ceva umed şi lipicios. Ridică mâna şi se uită la ea. Era sânge?
Apoi, lent, lui Harry îi trecu prin cap că nu sângele îi bubuia în timpane.
Ci un bas de chitară.
Kaiser Chiefs? Probabil. Categoric una dintre trupele alea englezeşti pe care le uitase, de fapt. Nu că ar fi fost slabi Kaiser Chiefs, dar nici excepţionali nu erau, ajunseseră în supa cenuşie a lucrurilor pe care le ascultase cu mai mult de un an în urmă, dar cu mai puţin de 20, doar că
nu-i rămăseseră în memorie. Îşi putea aminti fiecare notă şi vers din aproape toate cântecele proaste ale anilor 1980, dar perioada dintre atunci şi acum era doar un gol. Ca între ieri şi azi. Nimic. Doar un bas insistent. Sau bătăile inimii sale. Sau cineva care bubuia în uşă.
Harry deschise iar ochii. Îşi mirosi mâna, sperând că nu era sânge, pişat sau vomă.
Basul începu să răsune nesincronizat cu cântecul.
Era uşa.
— Închis! răcni Harry, dar regretă instantaneu când îşi simţi capul gata să explodeze.
Melodia se termină şi controlul îl preluă The Smiths. Harry îşi dădu seama că pesemne îşi conectase telefonul la sistemul audio când se săturase de Bad Company. There Is a Light That Never Goes Out. Măcar de-ar fi fost adevărat. Însă bubuitul în uşă continua. Harry îşi acoperi urechile cu mâinile, dar când melodia ajunse la ultima parte, unde nu era nimic altceva în afară de coarde, auzi o voce strigându-i numele. Şi pentru că era aproape imposibil să fie cineva care aflase că noul proprietar al barului Jealousy se numea Harry şi pentru că recunoştea şi vocea, se prinse de marginea tejghelei şi se săltă de jos. Mai întâi în genunchi. Apoi
336
într-o poziţie relativ aplecată care, în pofida a toate, trebuia să treacă
drept stat în picioare, având în vedere că tălpile pantofilor îi erau înfipte bine în podeaua alunecoasă. Văzu două sticle de Jim Beam goale trântite pe o parte şi cu gurile dincolo de marginea tejghelei şi-şi dădu seama că
zăcuse acolo, marinându-se în propriul whisky.
Văzu faţa ei dincolo de geam. Părea să fie singură.
Îşi trecu un deget ţeapăn de-a curmezişul gâtului pentru a-i da de înţeles că barul e închis, însă ea-i arătă în schimb un deget lung şi ţeapăn şi reîncepu să bată în geam.
Pentru că sunetul părea deja un ciocan care-i pocnea nişte părţi din creier deja avariate, Harry se hotărî să deschidă uşa. Se desprinse de tejghea şi făcu un pas. Căzu pe jos. Ambele picioare îi adormiseră – cum era posibil? Se ridică iar şi, cu ajutorul meselor şi scaunelor, se împletici până la uşă.
— La dracu’! Eşti beat! gemu Katrine când i se deschise uşa.
— Posibil, dar mi-aş dori să fiu mai beat, răspunse Harry.
— Te-am tot căutat, cretin afurisit! Aici ai fost în tot acest timp?
— Nu ştiu ce înseamnă „în tot acest timp”, dar pe bar sunt două sticle goale. Să sperăm am profitat de timp şi că mi-a plăcut.
— Te-am sunat întruna.
— Mhm! Probabil că mi-am pus telefonul pe modul avion. Îţi place playlistul? Ascultă! Furioasa asta e Martha Wainwright. Bloody Mother Fucker Asshole. Îţi aminteşte de cineva?
— Fir-ar să fie, Harry, la ce ţi-a fost mintea?
