Katrine îşi desprinse mâinile de la urechi.
Grenada amuţise muzica trupei Pink Floyd.
— Liber! se auzi glasul lui Falkeid.
Agentul de afară se întoarse spre Katrine şi dădu din cap.
Femeia trase adânc aer în piept şi porni spre uşă.
Intră în apartament. În aer încă mai plutea fum de la grenadă, însă
mirosul era surprinzător de slab.
Hol. Living. Bucătărie. Primul lucru care o frapă era faptul că totul arăta perfect normal. De parcă o persoană perfect obişnuită, curată şi îngrijită
329
locuia acolo. Care îşi făcea de mâncare, bea cafea, se uita la televizor şi asculta muzică. Fără cârlige pentru ciozvârtele de carne atârnate de tavan, fără pete de sânge pe tapet, fără decupaje din ziare despre crime şi imagini cu victimele lipite pe pereţi.
Iar ideea o izbi cu forţă. Că Aurora se înşelase.
Se uită prin uşa deschisă a băii. Era goală, fără perdea la duş, fără
obiecte de toaletă cu excepţia unuia, aflat pe poliţa de sub oglindă. Intră.
Nu era un obiect de toaletă. Metalul era pătat cu vopsea neagră şi rugină
roşu-maronie. Dinţii de fier erau închişi, formând un model în zigzag.
— Bratt!
— Da?
Katrine se duse în living.
— Aici.
Glasul lui Falkeid venea din dormitor. Părea calm, măsurat. Ca şi cum se terminase ceva. Katrine trecu pragul şi evită să atingă tocul uşii, parcă deja conştientă că are de-a face cu un loc al crimei. Şifonierul era deschis, iar membrii Delta stăteau de o parte şi de alta a patului dublu cu armele semiautomate orientate spre un trup gol întins, cu ochii lipsiţi de viaţă
pironiţi în tavan. Emana un miros pe care iniţial Katrine nu reuşi să-l identifice, aşa că se aplecă mai mult. Lavandă.
Katrine îşi scoase telefonul, formă un număr şi i se răspunse imediat.
— L-aţi prins?
Bjørn Holm avea răsuflarea tăiată.
— Nu, răspunse ea. Dar avem un trup de femeie aici.
— Moartă?
— Nu vie, în orice caz.
— La naiba! E Marte Ruud? Stai un pic, ce vrei să spui că „nu vie”?
— Nici moartă, nici vie.
— Poftim…?
— E o păpuşă gonflabilă.
— O ce?
— O păpuşă pe care-o fuţi. Una scumpă, după cum arată, făcută în Japonia, foarte realistă. Iniţial am crezut că-i o persoană. Alexander Dreyer e Valentin Gjertsen, măcar atât; am găsit dinţii de fier aici. Aşa că
va trebui să aşteptăm, să vedem dacă apare. Vreo veste de la Harry?
— Nu.
330
Privirea lui Katrine căzu pe un umeraş şi pe o pereche de chiloţi ce zăceau pe podea în faţa şifonierului.
— Nu-mi place deloc, Bjørn. Nu era nici la spital.
— Nimănui nu-i place. Să emitem o alertă?
