— Poftim?

— Când cineva coboară prima oară acolo, se loveşte cu capul de ţeava de apă. Piele şi sânge. E practic un registru de oaspeţi foarte mare.

— OK.

Harry porni spre uşa din faţă, dar se opri şi se răsuci spre ei.

— Apropo, felicitări! Mi-a spus Hagen ieri.

Bjørn îl privi impasibil. Harry făcu un cerc în dreptul burţii.

— Ah, aia. Mersi! zâmbi Bjørn Holm.

Harry ieşi afară şi trase adânc aer în piept, în vreme ce întunericul şi frigul iernii îl cuprindeau în îmbrăţişarea lor. Se simţea curăţat. Se îndreptă către zidul negru din pini. Foloseau cele două snowmobile pe post de vehicule de transport între casă şi partea de drum unde trecuse plugul pentru zăpadă, însă Harry era destul de convins că de acolo putea face rost de un mijloc de transport. Însă acum nu era nimeni aici. Găsi urma tasată de snowmobile, se asigură că nu avea să cadă prin ea şi începu să meargă. Casa dispărea în bezna din spatele său când un zgomot îl făcu să se oprească. Ascultă.

Clopote de biserică. Acum?

Nu ştia dacă sunau pentru o înmormântare sau vreun botez, ci doar că

zgomotul îl făcu să se înfioare. Iar în clipa aceea văzu ceva în întunericul ca de smoală din faţa sa. O pereche de ochi galbeni, strălucitori, care se mişcau. Ochi de animal. Ochi de hienă. Şi un mârâit gros care devenea mai puternic. Care se apropia tot mai repede.

Harry ridică mâna în faţa ochilor, dar tot fu orbit de farurile snowmobilului, când acesta se opri înaintea sa.

— Încotro? întrebă o voce din spatele luminii.

Harry îşi scoase telefonul, deschise aplicaţia şi i-l dădu conducătorului snowmobilului.

— Aici.

60,148083 şi 10,777245.

Pădure de ambele părţi ale drumului. Nicio maşină. Un indicator albastru.

 408 

Harry găsi copacul exact la o sută de metri în pădure de la acel indicator.

Înaintă greoi până la trunchiul negru despicat şi calcinat, unde zăpada nu era la fel de mare ca în jur. Se ghemui şi văzu o urmă mai deschisă la culoare în lemn, iluminată de farurile snowmobilului. Funie. Sau lanţ, poate. Ceea ce însemna că Marte Ruud fusese în viaţă în acel moment.

— Au fost aici, rosti el, privind în jur. Valentin şi Lenny, au fost amândoi aici. Poate s-au întâlnit?

Copacii îl urmăreau în tăcere, ca nişte martori reticenţi.

Se întoarse la snowmobil şi se aşeză în spatele poliţistului.

— Va trebui să aduci criminaliştii aici, să adune tot ce vor reuşi să

găsească.

Poliţistul întorsese pe jumătate snowmobilul.

— Unde te duci?

— Înapoi în oraş, cu veşti proaste.

— Ştii că familia lui Marte Ruud a fost deja informată?

— Mhm! Dar nu şi familia ei de la Schrøder’s.

Din adâncurile pădurii, o pasăre scoase un tril de avertizare singuratic, însă prea târziu.

 409 

37.

Miercuri după-amiază

Harry mută teancul de jumătate de metru înălţime de răspunsuri în scris ca să-i poată vedea mai bine pe cei doi băieţi din faţa biroului său.

— V-am citit răspunsurile legate de cazul „Steaua diavolului”, spuse el.

Şi evident că meritaţi laude pentru că v-aţi dedicat timpul liber unei sarcini pe care le-o dau celor din ultimul an…

— Dar? întrebă Oleg.

— Niciun dar.

— Nu, pentru că răspunsurile noastre au fost mai bune decât ale lor, nu-i aşa?

Jesus îşi împreună mâinile la ceafă, trecându-le peste coada lui neagră

împletită.

— Nu, răspunse Harry.

— Nu? Care dintre răspunsurile lor au fost mai bune?

— Grupul lui Ann Grimset, dacă-mi amintesc bine.

— Poftim? Ei nici măcar suspectul principal nu l-au ghicit! făcu Oleg.

— Corect, ei au anunţat că n-au deloc un suspect principal. Şi, bazându-se pe informaţiile disponibile, era concluzia corectă. Voi aţi identificat persoana care trebuie, însă numai pentru că nu v-aţi putut abţine şi aţi căutat pe Google să aflaţi cine a fost adevăratul făptaş din urmă cu 12 ani.

Prin urmare, v-aţi blocat la un şablon anume şi aţi tras mai multe concluzii greşite ca să puteţi ajunge la rezultatul care trebuia.

— Deci ai lansat o temă care n-avea nicio soluţie? întrebă Oleg.

— Nu cu informaţia disponibilă, răspunse Harry. Ca să vedeţi cum va fi pe viitor, dacă vreţi cu adevărat să deveniţi detectivi.