— Şi ăsta, presupun, adăugă Harry, ridicând un dosar pentru ca

 400 

Hallstein să poată citi eticheta.

— Alexander Dreyer. Da, e scrisul meu de mână.

— Nu înţeleg toată terminologia de aici, dar văd că Dreyer era obsedat de Dark Side of the Moon. Şi de femei. Şi de sânge. Ai scris că ar putea dezvolta vampirism şi ai notat că, dacă s-ar întâmpla acest lucru, va trebui să iei în considerare încălcarea jurământului de confidenţialitate şi să spui poliţiei despre preocupările tale.

— Cum spuneam, Dreyer a încetat să mai vină la mine.

Harry auzi cum se deschide uşa şi se uită iar pe geam, exact la timp ca să-l vadă pe poliţist vomitând în zăpadă, cu capul peste balustrada verandei.

— Unde s-a dus să caute tabloul electric?

— În pivniţă, răspunse Smith.

— Aşteaptă aici!

Coborî scările. Acum lumina era aprinsă pe hol, iar uşa pivniţei era deschisă. Se aplecă de spate cât coborî treptele înguste ale pivniţei întunecoase, dar tot reuşi să se lovească de ceva cu capul şi să-şi simtă

pielea despicându-se. Marginea ţevii de apă. După care simţi podeaua solidă sub tălpi şi văzu un singur bec în faţa unei camere de depozitare, unde Jimmy stătea cu mâinile atârnate moi pe lângă corp, holbându-se în sus.

Harry se apropie de el. Frigul din living ascunsese mirosul, cu toate că

acest cadavru indica semne de descompunere. Însă aici jos era umed şi, cu toate că se făcea foarte frig, temperatura nu cobora niciodată cu mult de zero, cum se întâmpla deasupra solului. Iar când Harry se apropie, îşi dădu seama că mirosul de cartofi putrezi la care se gândise venea de fapt de la un alt cadavru.

— Jimmy, rosti încet, iar ofiţerul sări surprins şi se întoarse.

Ochii îi erau larg deschişi şi pe frunte avea o mică tăietură ce-l făcu pe Harry să tresară înainte de-a înţelege că era rezultatul unui alt contact cu ţeava de apă de deasupra scărilor.

Poliţistul păşi într-o parte şi Harry se uită în încăpere.

Era o cuşcă. De trei metri pe doi. Plasă de fier şi o uşă cu un lacăt descuiat. Dar acum nu mai închidea niciun captiv. Pentru că indiferent ce se aflase în acea cochilie goală, era de mult plecat. Lipsit de suflet, din nou. Însă Harry vedea bine că pe poliţist îl afectase foarte tare.

 401 

Chiar dacă stadiul de descompunere indica faptul că era moartă de mult timp, şoarecii şi şobolanii izbutiseră să ajungă la femeia goală care atârna de plafonul din plasă al cuştii. Iar faptul că trupul era intact făcea ca Harry să observe în detaliu ce i se făcuse femeii. Cuţite. Mai ales cuţite.

Harry văzuse nenumărate forme de mutilare prin diverse mijloace. Ai crede că acest lucru te întăreşte. Şi chiar aşa era. Te obişnuiai cu rezultatele violenţei întâmplătoare, cu confruntări groaznice, cu înjunghieri fatale şi eficiente, cu nebunii ritualice. Dar nu te pregăteau pentru asta. Pentru un tip de mutilare în care vedeai ce rezultat încercase să obţină. Durerea fizică şi groaza disperată a victimei când îşi dădea seama ce era pe cale să păţească. Plăcerea sexuală şi satisfacţia creatoare a criminalului. Şocul, dezolarea neputincioasă a celor care descopereau cadavrul. Oare criminalul obţinuse aici ce îşi dorise?

Şeful poliţiei locale începu să icnească în spatele său.

— Nu aici! îi ceru Harry. Du-te afară!

Îi auzi paşii împiedicaţi îndepărtându-se în vreme ce deschidea uşa cuştii şi intra înăuntru. Fata atârnată acolo era scheletică şi pielea îi era la fel de albă ca zăpada de afară, cu urme roşii pe ea. Nu de sânge. Pistrui.

Iar gaura neagră de deasupra stomacului provenea de la un glonţ.

Harry se îndoia că scăpase de suferinţă spânzurându-se. Cauza morţii putea fi foarte bine şi gaura de glonţ din burtă, însă împuşcătura ar fi putut veni şi ca urmare a frustrării cauzate de moartea ei, când fata nu-şi mai avea rostul, aşa cum copiii continuă să distrugă o jucărie stricată.

Harry îi dădu la o parte părul ce-i atârna pe faţă. Nicio îndoială. Chipul fetei nu mai exprima nimic. Din fericire. Când, după nu prea mult timp, fantoma ei avea să-l viziteze noaptea, Harry ar fi preferat să vină aşa, cu această expresie goală.

— C-cine-i aia?

Harry se răsuci cu totul. Hallstein Smith încă mai avea tras până la ochi fesul cu St. Pauli ca şi cum ar fi îngheţat de frig, însă Harry se îndoia că

tremură din cauza frigului.

— E Marte Ruud.

 402 

36.

Duminică seară

Harry stătea cu capul în mâni şi asculta glasurile şi paşii grei pe podeaua de deasupra. Se aflau în living. În bucătărie. Pe hol. Întindeau benzi de protecţie, aşezau steguleţe albe, făceau poze.

Apoi se forţă să ridice capul şi să se uite iar.

Îi explicase lui Jimmy că nu trebuiau să o dea jos pe Marte înainte de sosirea criminaliştilor. Fireşte, îţi puteai spune că Marte Ruud sângerase de moarte în portbagajul lui Valentin, doar fusese suficient sânge acolo.

Însă salteaua de pe podea, din partea stângă a cuştii, spunea altă poveste.

Era neagră, iar cu timpul devenise saturată practic de tot genul de lucruri de care se debarasează corpul omenesc. Şi chiar deasupra saltelei, prinsă

de plasă, se afla o pereche de cătuşe.

Zgomot de paşi pe trepte. Un glas cunoscut înjură tare, apoi îşi făcu apariţia Bjørn Holm, cu o tăietură însângerată pe frunte. Se opri lângă

Harry şi se uită la cuşcă înainte de-a se întoarce spre el.

— Acum ştiu de ce colegii tăi au pe cap răni identice. Văd că şi tu ai. Dar nu v-aţi sinchisit niciunul să mă avertizaţi şi pe mine, nu?

Se răsuci iute şi strigă spre scări:

— Aveţi grijă la ţeava de a…

— Au! exclamă o voce înăbuşită.

— De ce-ar construi cineva un şir de trepte ca să fie nevoit să dea cu capul de ele?

— Nu trebuie să te uiţi la ea, îl întrerupse Harry.

— Poftim?

— Nici eu nu vreau, Bjørn. Sunt aici de aproape o jumătate de oră, dar al dracului să fiu dacă a devenit mai uşor.