Poliţistul roti ranga şi geamul de lângă uşă se făcu bucăţi. Îşi scoase apoi o mănuşă, îşi vârî mâna în interior şi pipăi un timp cu o expresie concentrată, până ce Harry auzi încuietoarea scoţând un clic.

— După tine, zise Jimmy, deschizând uşa şi întinzând o mână în faţă.

Harry păşi înăuntru.

Părea nelocuită, ăsta fu primul său gând. Poate că lipsa dotărilor moderne îl făcea să se gândească la casele celebrităţilor care fuseseră

transformate în muzee. Ca atunci când avea 14 ani şi părinţii săi îi duseseră pe el şi pe Sis la Moscova, unde vizitaseră casa în care locuise Dostoievski. Fusese cea mai lipsită de suflet casă pe care Harry o văzuse vreodată, ceea ce poate că ar fi putut explica parţial de ce Crimă şi pedeapsă îl şocase atât de tare când o citise, trei ani mai târziu.

Harry merse pe hol şi intră într-un living spaţios. Apăsă întrerupătorul de pe perete, dar nu se întâmplă nimic. Lumina zilei care se strecura prin perdelele alb-cenuşii era totuşi suficientă ca să-şi vadă aburii propriei răsuflări şi câteva piese de mobilier vechi împrăştiate prin încăpere, ca şi cum mesele şi scaunele asortate ar fi fost împărţite după o dispută dură

legată de moştenire. Văzu tablouri grele atârnate strâmb pe pereţi, probabil ca rezultat al schimbărilor de temperatură. Şi mai văzu şi că

Lenny Hell nu era în Thailanda.

Fără suflet.

Lenny Hell – sau cel puţin cineva care semăna cu poza pe care o văzuse Harry – stătea într-un fotoliu cu spătar înalt în aceeaşi poziţie maiestuoasă

în care bunicul lui Hole obişnuia să adoarmă când era destul de beat. Cu diferenţa că piciorul drept al tânărului fusese uşor ridicat de la podea, iar antebraţul drept îi atârna la câţiva centimetri în aer deasupra fotoliului.

 398 

Cu alte cuvinte, trupul fusese înclinat uşor spre dreapta după ce se instalase rigiditatea cadaverică. Iar asta se întâmplase cu mult timp în urmă. Acum cinci luni, probabil.

Capul îl făcu pe Harry să se gândească la un ou de Paşti. Fragil, uscat, golit de conţinut. Părea că se micşorase, forţând gura să rămână deschisă

şi scoţând la iveală gingiile gri şi uscate ce ţineau dinţii. În frunte avea o gaură neagră, fără sânge, având în vedere că Lenny Hell stătea cu capul lăsat pe spate, cu gura căscată şi holbându-se ţeapăn la tavan.

Când Harry ocoli fotoliul, văzu că cilindrul metalic trecuse şi prin speteaza înaltă a fotoliului. Un obiect metalic negru, de forma unei lanterne de buzunar, zăcea pe podea lângă fotoliu. Îl recunoscu. Pe când Harry avea vreo zece ani, bunicul său hotărâse că ar fi bine ca băiatul să

vadă de unde vin coastele pe care le mâncau la masa de Crăciun, aşa că-l luase cu el în hambarul unde amplasase o chestie pe care o numea mască

de măcelărie, cu toate că nu era o mască, deasupra frunţii lui Heidrun, scroafa cea mare. Apoi apăsase ceva, după care urmase o detunătură

puternică, iar Heidrun tresărise surprinsă şi se prăbuşise la pământ. Apoi bunicul o golise de sânge, însă ceea ce-şi amintea cel mai mult Harry era modul în care picioarele lui Heidrun începuseră să se zbată după o vreme.

Bunicul îi explicase că aşa funcţionează corpul, că Heidrun era de mult moartă, însă după aceea Harry avusese multă vreme coşmaruri cu picioare de porc ce se zbăteau.

Scândurile podelei scârţâiră în spatele lui Harry şi apoi auzi o răsuflare care deveni rapid foarte greoaie.

— Lenny Hell? întrebă Harry fără să se întoarcă.

Şeful poliţiei locale trebui să-şi dreagă de două ori vocea înainte să

răspundă:

— Da.

— Nu te apropia! îi ceru Harry, ghemuindu-se şi uitându-se prin cameră.

Lui nu-i vorbea. Locul crimei era tăcut. Poate pentru că era prea vechi, posibil pentru că nu era un loc al crimei, ci o încăpere în care bărbatul care locuia aici hotărâse că nu mai voia să trăiască.

Harry îşi scoase telefonul şi-l sună pe Bjørn Holm.

— Am un cadavru în Åneby, Nittedal. Un tip pe nume Artur urmează să

te sune şi să-ţi spună unde să vă întâlniţi.

 399 

Harry închise şi se duse în bucătărie. Încercă şi aici întrerupătorul, dar tot nu funcţiona. Era curat, deşi în chiuvetă se afla o farfurie cu sos întărit, plin de mucegai. Un adevărat bloc de gheaţă se formase în faţa frigiderului.

Harry ieşi pe hol.

— Vezi dacă găseşti tabloul electric, îi zise lui Artur.

— Se poate ca lumina să fi fost tăiată, replică Jimmy.

— Soneria funcţiona, răspunse Harry, apoi urcă scările curbate, dispărând de pe hol.

La primul etaj, se uită în cele trei dormitoare. Toate fuseseră curăţate temeinic, însă în unul dintre ele cearşafurile fuseseră trase la o parte şi pe un scaun erau atârnate haine.

La etajul al doilea, intră într-o cameră care era limpede că avusese rol de birou. Înăuntru erau cărţi şi dosare pe rafturi, iar la fereastră, pe una dintre mesele dreptunghiulare, stătea un computer cu trei monitoare mari. Harry se răsuci. Pe masa de lângă uşă era un cub cu latura de vreo 75 de centimetri, cu un cadru de metal negru şi pereţi de sticlă şi cu o cheie mică de plastic albă într-un cadru din interior. O imprimantă 3D.

În depărtare se auzi dangăt de clopote. Harry se apropie de fereastră.

De aici se vedea biserica, probabil erau clopotele de la slujba de duminică.

Casa familiei Hell era mai mult înaltă decât lată, ca un turn în mijlocul pădurii, de parcă îşi doriseră un loc din care să vadă, dar să nu fie văzuţi.

Privirea îi ateriză pe un dosar de pe masa din faţa sa. Numele scris pe el. Îl deschise şi citi prima pagină, după care se uită la dosarele identice din bibliotecă. Merse până în capul scărilor.

— Smith!

— Da?

— Vino sus!

După ce psihologul păşi în cameră, 30 de secunde mai târziu, acesta nu se apropie imediat de masa de lucru la care Harry răsfoia un dosar, ci se opri în prag, cu o expresie surprinsă pe faţă.

— Le recunoşti? întrebă Harry.

— Da.

Smith se apropie de bibliotecă şi scoase un dosar.

— Sunt ale mele. Sunt dosarele mele. Cele care mi-au fost furate.