Acum era exact ca atunci. Era obosit. Se putea opri aici? Să se întindă
pe jos, să simtă vântul, să-l gâdile căldura, să simtă stânca încălzită de soare pe piele. Să spună că rămâne aici. Simţi nevoia disperată să o sune pe Ulla şi să-i spună doar atât: Rămânem aici.
Drept răspuns, telefonul îi vibră în buzunarul sacoului. Normal că
trebuia să fie Ulla.
— Da?
— Sunt Katrine Bratt.
— Aşa…
— Voiam doar să te informez că am descoperit pseudonimul sub care se ascunde Valentin Gjertsen.
— Poftim?
— A retras bani de la Gara Centrală Oslo în august, iar acum şase minute l-am identificat după înregistrările camerei de supraveghere.
320
Cardul pe care l-a folosit a fost emis pe numele lui Alexander Dreyer, născut în 1972.
— Şi?
— Şi acest Alexander Dreyer a murit într-un accident de maşină în 2010.
— Adresă? Avem vreo adresă?
— Avem. Delta sunt deja pe drum.
— Altceva?
— Încă nu, dar presupun că ai vrea să fii ţinut la curent cu desfăşurarea evenimentelor?
— Da. Cu desfăşurarea evenimentelor.
Închiseră amândoi.
— Scuze!
Era chelnerul.
Bellman se uită la bon. Tastă o sumă mult prea mare pe POS, apoi apăsă ENTER. Se ridică şi se năpusti afară. Acum prinderea lui Gjertsen avea să-i deschidă toate uşile.
Oboseala părea să se fi spulberat.
John D. Steffens aprinse lumina. Neoanele licăriră de câteva ori înainte ca bâzâitul să se stabilizeze şi să proiecteze o lumină rece pâlpâitoare.
Oleg clipi şi icni.
— Ăla e sânge? reverberă glasul lui prin cameră.
Steffens zâmbi în timp ce uşa de metal aluneca închizându-se în spatele său.
— Bun-venit la baia de sânge!
Oleg se cutremură. Camera era menţinută rece, iar lumina albăstruie de pe faianţa albă crăpată nu făcea decât să amplifice senzaţia că te afli într-un frigider.
— Cât… cât e aici? întrebă Oleg în vreme ce-l urma pe Steffens printre şirurile de pungi cu sânge rubiniu ce atârnau înghesuite de suporturi de metal.
— Suficient cât să ne descurcăm câteva zile în cazul în care Oslo ar fi atacat de tribul Lakota, răspunse Steffens, coborând treptele ce duceau în piscina veche.
— Lakota?
321
— Probabil că-i ştii sub numele de Sioux, spuse Steffens, apăsând tare una dintre pungi, iar Oleg văzu cum sângele îşi schimbă culoarea, din roşu-închis într-unul ceva mai deschis. Există un mit potrivit căruia amerindienii întâlniţi de albi erau deosebit de însetaţi de sânge. Cu excepţia celor din tribul Lakota.
— Chiar? Dar albii? Setea de sânge e destul de egal împărţită între oameni?
— Ştiu că asta vă învaţă acum la şcoală. Nimeni nu-i mai bun sau mai rău. Dar crede-mă că Lakota erau şi mai buni, şi mai răi, şi erau şi cei mai buni luptători. Apaşii spuneau că, dacă i-ar fi atacat războinicii Cheyenne şi Blackfoot, şi-ar fi trimis băieţii şi bătrânii. Dac-ar fi venit cei din tribul Lakota, n-ar mai fi trimis pe nimeni. Începeau să îngâne cântece de moarte. Şi sperau să aibă parte de-un sfârşit rapid.
— Tortură?
— Când războinicii Lakota îşi ardeau prizonierii de război, o făceau treptat, cu bucăţi mici de cărbune.
