— Bună dimineaţa, Hole! îl întâmpină şeful poliţiei locale.

În spatele lui, unde drumul devenea impracticabil, aşteptau două

snowmobile.

— Bună dimineaţa! răspunse Harry, scoţându-şi ochelarii de soare.

Lumina soarelui reflectată de zăpadă îi înţepa ochii.

— Şi mulţumesc că ai fost dispus să ne ajuţi atât de din scurt! El e Hallstein Smith.

— Nu trebuie să ne mulţumeşti pentru că ne facem treaba, replică

şeful poliţiei locale.

Apoi îi făcu semn din cap bărbatului îmbrăcat la fel ca el, cu o salopetă

alb-albastră, ce-i făcea să semene cu nişte copilaşi supradimensionaţi.

— Artur, îl iei pe tipul cu jacheta?

Harry se uită cum snowmobilul care-i ducea pe poliţist şi pe Smith dispărea pe drum. Zgomotul străpungea aerul rece şi limpede precum o drujbă.

Jimmy încălecă şaua alungită a snowmobilului şi tuşi înainte de-a răsuci cheia în contact.

— Îl laşi pe şeful poliţiei locale să conducă un snowmobil?

Harry îşi puse ochelarii de soare la loc şi se urcă în spatele lui.

Discuţia lor din seara precedentă fusese scurtă:

— Jimmy.

— Harry Hole la telefon. Am ce-mi trebuie – poţi face rost desnowmobile şi să ne arăţi drumul spre casă mâine-dimineaţă?

— Oh!

 396 

— Vom fi două persoane.

— Cum dracu’ ai…?

— La 11:30?

Pauză.

— OK.

Snowmobilul porni pe urmele lăsate de primul. În sătucul cu case răsfirate ce se întindea sub ei în vale, razele soarelui se reflectau în ferestre şi-n turla bisericii. Temperatura scăzu rapid când intrară în pădurea deasă de pini care ascundeau soarele şi coborî şi mai vertiginos când pătrunseră într-o adâncitură din teren pe unde curgea râul acoperit de gheaţă.

Călătoria nu dură decât trei sau patru minute, însă lui Harry încă-i mai clănţăneau dinţii când se opriră în dreptul lui Smith şi al poliţistului, lângă

un gard viu rămas netuns şi acoperit de zăpadă. În faţa lor se afla o poartă

din fier forjat pe care zăpada se întărise ca betonul.

— Şi iată-ne la Cocină! anunţă Jimmy.

La 30 de metri distanţă de poartă se înălţa ameninţător în faţa lor o casă imensă şi dărăpănată, cu trei niveluri, păzită de pini înalţi pe toate laturile. Dacă scândurile care înveleau pereţii fuseseră vreodată vopsite, acum vopseaua dispăruse de tot, iar casa afişa diverse nuanţe de cenuşiu şi argintiu. Draperiile de la geamuri păreau făcute din cearşafuri şi doc.

— Sumbru loc să construieşti o casă, aprecie Harry.

— Trei niveluri de stil gotic de modă veche, întări Smith. Pesemne că

încalcă regulamentele în construcţie, nu-i aşa?

— Familia Hell încălca tot soiul de reguli, răspunse şeful poliţiei locale.

Dar niciodată legea.

— Hmm! Ai putea aduce şi nişte scule?

— Artur, ai luat ranga? Hai să terminăm mai repede.

Harry coborî de pe snowmobil şi se scufundă în zăpadă până la jumătatea coapselor, dar izbuti să ajungă la poartă şi să se caţăre pe ea.

Ceilalţi trei îl urmară.

În partea din faţă a casei se află o verandă acoperită. Era orientată spre sud, poate că totuşi casa avea parte de un pic de lumină în miezul zilei, vara. Altfel de ce-ar fi fost nevoie de-o verandă? Într-un loc în care muştele îţi puteau suge tot sângele? Harry se apropie de uşă şi încercă să

distingă ceva prin geamul fumuriu, înainte de-a apăsa butonul ruginiu al

 397 

soneriei vechi.

Funcţionă măcar, căci un clopoţel răsună undeva în adâncurile casei.

Ceilalţi trei rămaseră în spatele lui Harry, în timp ce el sună din nou.

— Dacă era acasă, Lenny ne-ar fi aşteptat pe hol, în spatele uşii, zise şeful poliţiei locale. Auzi snowmobilele de la doi kilometri, iar drumul duce doar aici.

Harry încercă încă o dată.

— Lenny Hell nu o poate auzi în Thailanda, adăugă poliţistul local.

Familia mea mă aşteaptă să plecăm la schi, aşa că sparge geamul ăsta, Artur.