Mikael avu grijă să se sincronizeze perfect, împingându-şi scaunul şi ridicându-se exact în acelaşi moment cu secretarul de partid. Întinse primul mâna şi spuse:
— Să discutăm în curând.
Era şeful poliţiei, ce naiba!, iar dintre ei doi, el, nu birocratul ăsta anost cu ceasul lui scump, trebuia să se întoarcă mai repede la responsabilităţile sale.
După ce trimişii partidului de guvernământ plecară, Mikael şi Isabelle Skøyen se aşezară la loc. Li se oferise o încăpere privată într-unul dintre noile restaurante construite printre complexele de apartamente din capătul îndepărtat al cartierului Sørenga. În spatele lor se aflau Opera şi Ekebergsåsen, iar în faţă era noua piscină cu apă dulce. Fiordul era acoperit de mici valuri săltăreţe, iar iahturile atârnau strâmb precum nişte paranteze albe. Previziunile meteo cele mai recente anunţau că furtuna avea să lovească Oslo înainte de miezul nopţii.
— A mers bine, nu? întrebă Mikael, turnând în pahare ce mai rămăsese din sticla de apă minerală Voss.
— Dacă n-ar fi existat semnale pozitive din partea cabinetului prim-ministrului, imită Isabelle, apoi îşi încreţi nasul.
— Ce-a fost în neregulă acolo?
— N-au mai folosit până acum acest „dacă n-ar fi existat”. Iar faptul că
318
se referă la cabinet în loc de prim-ministru îmi spune că încep să se distanţeze.
— De ce ar face aşa ceva?
— Ai auzit. Un prânz la care te-au întrebat mai mult de cazul vampiristului şi cât de repede crezi că poate fi prins.
— Hai, Isabelle, toată lumea din oraş vorbeşte despre asta.
— Te întreabă pentru că de asta depinde tot, Mikael.
— Dar…
— Nu au nevoie de tine, de competenţa sau de abilitatea ta de-a conduce un departament, îţi dai seama, nu?
— Acum exagerezi, dar bine, da…
— Au nevoie de peticul tău de pe ochi, de statutul tău de erou, de popularitatea, de succesul tău. Pentru că asta ai căpătat şi exact asta îi lipseşte Guvernului în clipa de faţă. Dă asta la o parte şi nu mai valorezi nimic pentru ei. Şi, ca să fim sinceri…
Îşi împinse paharul deoparte şi se ridică şi ea, adăugând:
— …nici pentru mine.
Mikael zâmbi precaut.
— Poftim?
Femeia îşi luă haina scurtă de blană din cuier.
— Eu nu suport fraierii, Mikael, ştii foarte bine. Ies în faţa presei şi îţi ofer meritul de-a salva situaţia scoţându-l de la naftalină pe Harry Hole.
Până acum a arestat un moş de 90 de ani şi a făcut să fie ucis un barman nevinovat. Asta nu te face pe tine să arăţi ca un fraier, Mikael, ci pe mine.
Şi nu-mi place, de aceea te părăsesc.
Mikael Bellman începu să râdă.
— Ţi-a venit ciclul sau ce?
— Înainte ştiai când îmi vine.
— Bine, vorbim curând! oftă Mikael.
— Cred că interpretezi „părăsit” cam limitat.
— Isabelle…
— Adio! Mi-a plăcut ce-ai spus despre viaţa ta de familie de succes.
Concentrează-te pe asta!
Mikael Bellman se aşeză la loc şi privi cum se închidea uşa în urma ei.
Îi ceru nota chelnerului, apoi se uită iar la fiord. Se spunea că cei care făcuseră planurile de construcţie ale acestor apartamente la malul apei nu
319
luaseră în considerare schimbarea climei şi creşterea nivelului mării. El de fapt se gândise la ele când îşi construise vila alături de Ulla, sus pe Høyenhall: acolo aveau să fie în siguranţă, marea n-avea cum să-i înece, niciun infractor nu avea cum să-i ia prin surprindere şi nicio furtună n-avea cum să le ia acoperişul pe sus. Ar fi nevoie de mai mult de-atât. Bău din paharul cu apă. Se strâmbă şi se uită la el. Voss. De ce oamenii erau dispuşi să dea bani buni pe ceva ce nu avea deloc un gust diferit faţă de apa de la robinet? Nu pentru că aveau impresia că are gust mai bun, ci credeau că altora li se părea că are gust mai bun. Aşa că îşi comandau Voss la restaurante cu soţiile lor trofeu mult-prea-plictisitoare şi cu ceasurile lor Omega Seamaster mult-prea-grele. De aceea i se făcea uneori dor de vremurile de demult? De Manglerud, când se îmbăta la Olsen’s în serile de sâmbătă, unde se apleca peste tejghea şi-şi umplea halba cu bere dacă Olsen nu era atent, dansând un ultim slow cu Ulla, în timp ce prima linie a Manglerud Star şi băieţii cu Kawasaki 750 îi aruncau priviri furioase; el ştia că avea să plece cu ea, doar ei doi, în noapte, la o plimbare pe Plogveien, spre patinoar şi Østensjøvannet, apoi să-i arate stelele şi să îi spună că vor ajunge acolo.
Reuşiseră? Poate, dar era ca în copilărie, când urca pe munte cu tatăl său, obosit şi crezând că în sfârşit ajunseseră în vârf, doar pentru a descoperi că dincolo de el se afla unul şi mai înalt.
Mikael Bellman închise ochii.
