— Glumesc, Bratt, zâmbi Falkeid. N-are un telefon mobil cu ajutorul căruia să-l localizăm?
— S-ar putea să aibă, însă niciunul nu e înregistrat pe numele Dreyer sau Gjertsen. E o problemă?
Sivert se uită la ea. Descărcaseră planurile de la Departamentul Construcţii al primăriei, iar acestea arătau promiţător. Un apartament de două camere, 45 de metri pătraţi, la etajul al doilea, fără uşă din spate sau acces la subsol direct din apartament. Planul era să trimită patru oameni pe uşa din faţă, lăsând doi afară în caz că individul sărea de la balcon.
— Nicio problemă, răspunse el.
— Bun! făcu ea. Intraţi în linişte?
Surâsul lui deveni mai larg. Îi plăcea accentul ei de Bergen.
— Te gândeşti că ar trebui să tăiem o gaură în geamul de la balcon şi să
324
ne ştergem frumos pe picioare înainte să intrăm?
— Mă gândesc că nu există niciun motiv să irosiţi grenade şi gaze când aveţi de-a face cu un singur om care nu ştie că venim şi sperăm că nu va fi înarmat. Iar liniştea şi lipsa de teatralitate adaugă puncte la stil, nu-i aşa?
— Cam aşa, răspunse Falkeid, verificând GPS-ul şi drumul din faţa lor.
Dar dacă aruncăm uşa în aer şi intrăm, riscul unei răniri e mai scăzut, atât pentru noi, cât şi pentru el. Nouă din zece persoane sunt paralizate de explozie şi lumină când aruncăm o grenadă, indiferent cât de dure cred că
sunt. Consider că am salvat vieţile mai multor suspecţi decât ale oamenilor noştri folosind această tactică. În plus, avem grenadele astea de şoc pe care ne-ar plăcea să le folosim înainte să expire. Iar băieţii sunt energici, au nevoie de-un pic de rock’n’roll. Au fost prea multe balade în ultima vreme.
— Glumeşti, nu-i aşa? Doar nu sunteţi chiar atât de macho şi de copilăroşi?
Falkeid rânji şi ridică din umeri.
Bratt se apropie de el, îşi umezi buzele roşii şi-şi coborî vocea:
— Ştii ceva? Îmi cam place aşa.
Falkeid începu să râdă. Era însurat şi fericit aşa, dar dacă n-ar fi fost, n-ar fi refuzat o cină cu Katrine Bratt, la care să se uite în ochii aceia întunecaţi şi primejdioşi şi să asculte acele „r”-uri de Bergen vibrante, ce sunau ca mârâiturile unui animal de pradă.
— Un minut! anunţă el, iar cei şapte bărbaţi îşi coborâră vizierele într-o mişcare aproape perfect sincronizată.
— Un Ruger Redhawk, asta spuneai că are?
— Asta a zis Harry Hole că avea în bar.
— Aţi auzit, oameni buni?
Cu toţii confirmară. Producătorul pretindea că plasticul noilor viziere putea opri un glonţ de 9mm, însă nu şi unul tras de un Redhawk, care avea un calibru mult mai mare. Iar Falkeid se gândea că poate era un lucru bun: un fals sentiment de siguranţă putea avea ca efect slăbirea vigilenţei.
— Şi dacă se opune? întrebă Bratt.
Falkeid îşi drese glasul.
— Atunci îl împuşcăm.
— Chiar trebuie?
— Evident că cineva ar putea avea altă părere în retrospectivă, dar noi
325
preferăm să fim precauţi şi să-i împuşcăm pe cei care se gândesc să ne împuşte. Faptul că ştim că e în ordine joacă un rol important în satisfacţia muncii noastre. Se pare c-am ajuns.
Stătea la fereastră. Observă două urme de grăsime lăsate de degete pe geam. De aici avea o privelişte asupra oraşul, însă nu vedea nimic, doar auzea sirene. Niciun motiv de alarmă, doar sirene, tot timpul. Oamenii erau surprinşi de incendii, alunecau pe gresie în baie, îşi torturau partenerii, atunci auzeai sirene. Sirene iritante, sâcâitoare, care le spuneau oamenilor să se dea din drum.
De partea cealaltă a peretelui, cineva făcea sex. În toiul unei zile lucrătoare. Infidelitate. Faţă de partenerul de viaţă, de angajatori, probabil ambele.
Sirenele crescură în intensitate şi apoi fură acoperite de bâzâitul vocilor de la radioul din spatele lui. Erau pe drum, oameni în uniforme ce impuneau autoritate, însă fără vreun scop sau înţeles. Tot ce ştiau era că
au o urgenţă, că dacă nu ajung la timp acolo urmează să se petreacă ceva oribil.
Sirena de alarmă aeriană. Da, aia era o sirenă care chiar însemna ceva.
Sunetul apocalipsei. Un sunet minunat, care îţi făcea părul măciucă. Când îl auzeai, te uitai la ceas, vedeai că nu e chiar miezul zilei şi-ţi dădeai seama că nu-i un test. Atunci ar bombarda el Oslo, în miezul zilei. Niciun suflet n-ar fugi să se adăpostească, doar ar sta acolo, holbându-se la cer şi întrebându-se ce era în neregulă cu vremea. Sau s-ar fi întins să şi-o tragă
vinovaţi, incapabili să se comporte altfel. Pentru că nu putem. Facem ce facem pentru că suntem cine suntem. Ideea liberului-arbitru care ne lasă
să ne comportăm diferit faţă de ce ne dictează sinele nostru e de fapt o eroare. E exact opusul, singurul lucru pe care-l face liberul-arbitru este să
dea curs naturii noastre, chiar şi în împrejurări în care ne e greu s-o facem.
