— Şi-atunci de ce mai stai aici?

Harry se îndreptă de spate.

— A rămas atâta timp aici! Credeam…

Harry îşi simţi vocea tremurând. Porni repede spre scări şi dădu din cap către criminalistul care-şi freca fruntea.

Jimmy era pe hol şi vorbea la telefon.

— Smith? întrebă Harry.

 403 

Acesta îi arătă spre etaj.

Hallstein Smith stătea în faţa computerului şi citea dosarul cu numele lui Alexander Dreyer când intră Harry.

Bărbatul ridică privirea.

— Acolo, Harry, e toată munca mea cu Alexander Dreyer.

— Hai să-l numim Valentin! Eşti sigur?

— E totul scris negru pe alb. Tăieturile. Mi le-a descris, mi-a povestit despre fanteziile sale de-a tortura şi apoi de-a omorî o femeie. Ca şi cum punea la cale realizarea unei opere de artă.

— Şi totuşi, nu ai spus nimic poliţiei?

— M-am gândit s-o fac, normal, dar dacă ar fi să raportăm toate crimele groteşti pe care şi le imaginează clienţii noştri, atunci nici noi şi nici poliţia n-am mai avea altceva de făcut.

Smith îşi cuprinse capul în mâini.

— Gândeşte-te la toate vieţile care ar fi putut fi salvate dacă aş…

— Nu fi prea dur cu tine, Hallstein, nici măcar nu e clar dacă poliţia ar fi făcut ceva. În fine, e posibil ca Lenny Hell să-ţi fi folosit însemnările pentru a imita fanteziile lui Valentin.

— Nu-i imposibil. Nu foarte probabil, dar nu imposibil.

Smith se scărpină în cap.

— Dar tot nu înţeleg cum a ştiut Hell că, dacă-mi va fura dosarele, va descoperi un criminal cu care să colaboreze.

— Chiar vorbeşti foarte mult.

— Poftim?

— Gândeşte-te şi tu, Smith. Cât de mare ar fi probabilitatea ca în timpul discuţiilor cu Lenny Hell despre gelozia morbidă să fi pomenit că ai şi alţi pacienţi care au fantezii criminale?

— Sunt sigur că am făcut-o, încerc mereu să le explic pacienţilor mei că

nu sunt singurii care gândesc aşa, pentru a-i calma şi a normaliza…

Smith amuţi şi-şi duse mâna la gură.

— Sfinte Dumnezeule, vrei să spui că eu… că gura mea mare e de vină?

Harry clătină din cap.

— Hallstein, putem găsi o sută de căi de-a ne învinovăţi singuri. De-a lungul anilor ca detectiv, cel puţin zece sau 12 persoane au fost ucise pentru că n-am reuşit să prind criminalul în serie pe cât de repede ar fi trebuit. Dar dacă vrei să supravieţuieşti, trebuie să înveţi să renunţi.

 404 

— Ai dreptate.

Smith râse răguşit înainte de-a adăuga:

Dar sunt destul de sigur că psihologul ar trebui să spună asta, nu poliţistul.

— Du-te acasă la familie, luaţi masa de duminică împreună şi uită o vreme de asta! Tord va ajunge în curând să cerceteze fişierele din computer, vom vedea ce vom găsi.

— Bine!

Smith se ridică, îşi scoase fesul de lână şi i-l dădu lui Harry.

— Păstrează-l! Iar dacă te întreabă cineva, îţi vei aminti de ce-am venit astăzi aici, nu-i aşa?

— Sigur, răspunse Smith, trăgându-şi fesul înapoi pe cap.

Pe Harry îl izbi gândul că ţeasta cu St. Pauli deasupra trăsăturilor joviale ale psihologului era de un comic neintenţionat, dar şi de rău augur.

— Harry, fără mandat de percheziţie!

Gunnar Hagen răcnea atât de tare, încât Harry trebuia să ţină telefonul departe de ureche, iar Tord, care stătea la computerul lui Hell, ridică

privirea.

— Ai mers la acea adresă şi ai dat buzna fără permisiune! Am zis nu, clar şi răspicat!

— Şefu’, nu eu am dat buzna.

Harry se uita pe geam către vale. Începuse să se lase întunericul şi se aprindeau luminile.

— Şeful local a făcut-o. Eu doar am sunat la uşă.

— Am stat de vorbă cu el şi mi-a zis că a avut foarte clar impresia că ai mandat de percheziţie.

— Am spus că am ce-mi trebuie. Şi chiar aveam.