— Nu ştiu nimic despre minte. Sunt – după cum vezi – pe modul avion.
Femeia îl prinse de guler.
— Harry, oamenii sunt omorâţi pe-afară. Iar tu stai şi încerci să faci pe glumeţul?
— În fiecare zi încerc să fac pe glumeţul, Katrine. Şi ştii ceva? Nu-i face pe oameni mai buni sau mai răi. Şi nici nu pare să influenţeze în vreun fel numărul de crime.
— Harry, Harry…
Se legăna şi-i trecu prin cap că ea îl înhăţase de guler ca să nu se prăbuşească.
— L-am ratat, Harry. Avem nevoie de tine.
— Bun! Dar mai întâi lasă-mă să mai beau ceva!
337
— Harry!
— Vocea ta e foarte… puternică.
— Acum mergem afară. Ne aşteaptă o maşină.
— Barul meu are happy hour, iar eu nu sunt pregătit pentru treabă, Katrine.
— Nu mergi la treabă, mergi acasă, ca să te trezeşti. Te aşteaptă Oleg.
— Oleg?
— L-am convins să descuie casa din Holmenkollen. Era atât de speriat de ce-ar fi putut găsi acolo, încât l-a pus pe Bjørn să intre primul.
Harry închise ochii . Căcat, căcat!
— Nu pot, Katrine.
— Ce nu poţi?
— Să-l sun pe Oleg şi să-i spun că sunt bine şi că ar trebui să se întoarcă
la mama sa.
— Părea destul de hotărât să aştepte acolo până te întorci, Harry.
— Nu-l pot lăsa să mă vadă în halul ăsta. Şi nici ţie nu-ţi sunt de vreun folos. Îmi pare rău, dar nici nu intră în discuţie!
Se prinse de uşă.
— Acum, pleacă!
— Să plec? Şi să te las aici?
— Voi fi bine. De acum, numai băuturi uşoare. Şi poate un pic de Coldplay.
Katrine clătină din cap.
— Vii acasă.
— Nu vin acasă.
— Nu acasă la tine.
338
30.
Miercuri noapte
Mai era o oră până la miezul nopţii, Olsen’s era ticsit de adulţi, iar din boxe Gerry Rafferty şi saxofonul său le suflau pletele împletite celor care stăteau prea aproape.
— Sunetul anilor 1980! ţipă Liz.
— Cred că e din anii 1970, replică Ulla.
— Da, dar în Manglerud n-a ajuns decât în anii 1980.
Începură să râdă. Ulla o văzu pe Liz clătinând din cap în direcţia unui bărbat care o privi întrebător când trecu prin dreptul mesei lor.
— E de fapt a doua oară când vin aici în decurs de o săptămână, continuă Ulla.
