— Poftim?
— Nu vreau să-i pierd. Mai bine să mă piardă ei. Să-i las pe ei măcar o dată să vadă cum e.
Râsul ei era blând.
— Acum îmi furi replicile, Harry.
— Chiar aşa?
— Când eram în spital…
— Da?
Harry închise ochii când mâna ei îi alunecă sub ceafă şi i-o strânse extrem de uşor, trimiţându-i mici fiori prin creier.
— Îmi schimbau întruna diagnosticele. Maniaco-depresivă, borderline, bipolară. Însă un singur cuvânt se afla în toate rapoartele. Suicidară.
— Hmm!
— Dar trece.
— Da. Şi apoi revine. Nu?
Ea râse iar.
— Nimic nu durează o veşnicie, iar viaţa e prin definiţie temporară şi mereu schimbătoare. E groaznic, însă e totodată ceea ce o face suportabilă.
— Va trece şi asta.
— Să sperăm. Ştii ceva, Harry? Noi doi suntem la fel. Suntem făcuţi pentru singurătate. Suntem atraşi de singurătate.
— Îndepărtându-i pe cei pe care îi iubim, adică?
342
— Nu asta facem?
— Nu ştiu. Ştiu doar că, atunci când merg pe o pojghiţă de fericire sunt îngrozit, atât de îngrozit că îmi doresc să se fi terminat, să fiu deja în apă.
— Şi de aceea fugim de cei pe care îi iubim, zise Katrine. Alcool. Muncă.
Sex de ocazie.
Ceva la care să fim utili, cugetă Harry. În timp ce ei sângerează de moarte.
— Nu-i putem salva, îi răspunse ea la gânduri. Şi nici ei nu ne pot salva.
Doar noi înşine o putem face.
Harry simţi salteaua mişcându-se şi ştiu că ea se întorsese spre el, simţindu-i răsuflarea caldă pe faţă.
— Ai avut-o în viaţa ta, Harry, ai avut-o pe singura persoană pe care ai iubit-o. Măcar voi doi aţi avut asta. Şi nu ştiu pe care dintre voi am fost mai geloasă.
Oare ce-l făcea atât de sensibil? Luase ecstasy sau LSD? Şi, dacă da, de unde făcuse rost de ele? Habar n-avea, căci ultimele 24 de ore erau un mare gol.
— Se spune că n-ar trebui să întâmpini necazul la jumătatea drumului, continuă ea. Dar când ştii că în faţă te aşteaptă doar necazuri, să le întâmpini la jumătatea drumului e singurul airbag pe care-l ai. Iar cea mai potrivită cale de-a le evita este să trăieşti fiecare zi ca şi cum ar fi ultima.
Nu crezi?
Beach House. Îşi amintea această melodie. Wishes. Ba chiar era ceva special. Şi-şi amintea chipul palid al lui Rakel pe perna albă în lumină şi totodată în întuneric, neîncadrată cum trebuie, aproape şi totuşi departe, un chip în apa întunecată, lipit de suprafaţa gheţii. Şi atunci îşi aminti cuvintele lui Valentin. Eşti la fel ca mine, Harry, nu poţi să suporţi.
— Harry, tu ce-ai face? Dacă ai şti că urmează să mori?
— Nu ştiu.
— Ai…?
— Am zis că nu ştiu.
— Ce nu ştii? şopti ea.
— Dacă te-aş fi futut.
În tăcerea care urmă, el auzi un zgomot de metal suflat de vânt pe asfalt.
— Doar simte! şopti ea. Murim.
343
