Glasul lui şoptit părea supărat.
— Văd. Care-i treaba?
— E aici.
— Poftim?
— Cred că e Valentin.
— Ce tot zici acolo?
— Cineva a deschis poarta, iar eu… Of, Dumnezeule, aud uşa de la hambar. Ce să fac?
— Nu face nimic… Încearcă… Poţi să te ascunzi?
— Nu. Îl văd pe camera de afară. Iisuse Hristoase, el e!
Smith părea că plânge.
— Ce să fac?
— Futu-i, lasă-mă să mă gândesc! mârâi Katrine, dar se trezi cu telefonul smuls din mână.
— Smith? Sunt Harry, sunt alături de tine. Ai încuiat uşa de la birou?
Bun, fă-o acum şi stinge şi lumina! Încet şi calm.
Hallstein Smith se holba la ecranul computerului.
— Bun, am încuiat uşa şi am stins lumina, şopti el.
— Îl vezi?
346
— Nu. Da, acum îl văd.
Hallstein zări o siluetă care intra în capătul coridorului principal.
Aceasta se împiedică de cântar, îşi recăpătă echilibrul şi apoi continuă pe lângă boxe, apropiindu-se de camera de supraveghere. Când bărbatul trecu pe sub un bec, chipul îi fu scăldat în lumină.
— Oh, Doamne, e el, Harry! E Valentin.
— Rămâi calm!
— Da… a descuiat uşa, are chei, Harry. Poate că are şi cheia de la birou.
— E vreun geam pe-acolo?
— Da, dar e prea mic şi prea sus pe perete.
— Ceva greu cu care poţi să-l loveşti?
— Nu. Am… am totuşi pistolul.
— Ai un pistol?
— Da, în sertar. Dar n-am avut timp să mă antrenez cu el.
— Respiră, Smith! Cum arată?
— Ăăă, e negru. La sediul poliţiei mi s-a spus că e un Glock nu-ştiu-cum.
— Glock 17. Are încărcătorul la locul lui?
— Da. Şi e încărcat, aşa mi-au spus. Dar nu văd siguranţa.
— E în regulă, e în trăgaci, aşa că nu trebuie decât să apeşi trăgaciul ca să tragi.
Smith îşi lipi telefonul de gură şi şopti pe cât de încet putu:
— Aud chei în broască.
— Cât de departe e uşa?
— Doi metri.
