— Hallstein?
— Credeam c-ai adormit, spuse el.
— Stau în pat cu copiii. Nu pot să doarmă din pricina furtunii.
— Normal. Ascultă, poliţia va ajunge în curând aici. Girofaruri şi poate şi sirene, aşa că nu te speria!
— De ce să mă sperii? întrebă ea, iar el îi simţi tremurul din voce.
Hallstein, ce se petrece? Am auzit o bubuitură. A fost vântul sau altceva?
— May, nu-ţi face griji! Totul e în regulă…
— Hallstein, din glasul tău simt că nu e totul în regulă! Copiii stau aici şi plâng!
— Eu… vin să-ţi explic.
Katrine conducea maşina pe aleea îngustă de pietriş care şerpuia pe câmpuri şi printre petice de pădure.
Harry îşi băgă telefonul în buzunar.
— Smith s-a dus în casă ca să fie alături de familie.
351
— Atunci, trebuie să fie în regulă, zise Katrine.
Harry nu răspunse.
Vântul prindea putere. Când trecea prin pădure trebuia să fie atentă la crengi rupte şi alte rămăşiţe căzute pe drum, iar în câmp deschis trebuia să ţină bine de volan, căci rafalele loveau cu forţă maşina.
Telefonul lui Harry sună din nou, când Katrine viră pe poarta deschisă, intrând pe proprietatea lui Smith.
— Acum am sosit, zise Harry. Când ajungeţi, înconjuraţi zona, dar nu atingeţi nimic până nu ajung criminaliştii.
Katrine opri în faţa hambarului şi sări din maşină.
— Ia-o înainte! o îndemnă Harry, urmând-o pe uşa hambarului.
Îl auzi pe Harry înjurând exact când cotea la dreapta, în direcţia biroului.
— Scuze, am uitat să te avertizez în privinţa cântarului! spuse Katrine.
— Nu-i asta, replică Harry. Văd sânge pe podea aici.
Katrine se opri în faţa uşii deschise a biroului. Se uită la balta de sânge de pe jos. Căcat! Nici urmă de Valentin.
— Rămâi să ai grijă de familia Smith! rosti Harry în spatele ei.
— Poftim…?
Se răsuci chiar la timp să-l vadă pe Harry dispărând în stânga şi apoi ieşind pe uşă.
O pală de vânt îl lovi pe Harry în timp ce aprindea lanterna telefonului, îndreptând-o în jos. Îşi recăpătă echilibrul. Sângele se distingea clar pe pietrişul cenuşiu-deschis. Urmări dâra subţire de picături ce indica direcţia în care o apucase Valentin. Vântul îi bătea din spate. Spre casă.
Nu…
Îşi scoase Glockul. Nu mai avusese timp să verifice dacă revolverul lui Valentin rămăsese în sertarul din birou, aşa că trebuia să pornească de la presupunerea că Valentin e înarmat.
Dâra dispăruse.
Harry plimbă telefonul de jur-împrejur şi scoase un oftat de uşurare când văzu că sângele ducea dincolo de drum, departe de casă. Trecând după aceea pe iarba galbenă uscată, spre câmp, unde era uşor de urmărit.
Vântul bătea acum cu putere maximă, iar Harry simţi primele picături de ploaie lovindu-i obrajii, ca nişte proiectile. Când avea să înceapă de-
352
adevăratelea, ploaia va spăla dâra de sânge în doar câteva secunde.
Valentin închise ochii şi deschise gura în vânt. Ca şi cum îi putea sufla o nouă viaţă în trup. Viaţă. De ce totul ajungea la potenţialul maxim când era deja pe cale să fie pierdut? Ea. Libertatea. Iar acum şi viaţa.
Viaţa, care se scurgea din el. Simţea cum sângele tot mai rece îi umple pantofii. Ura sângele. Celălalt iubea sângele. Celălalt, bărbatul care făcuse un pact cu el. Şi când înţelesese oare că nu el era diavolul, ci celălalt, bărbatul-cu-sângele? Că el, Valentin Gjertsen, era cel care îşi vânduse şi pierduse sângele? Valentin Gjertsen îşi ridică faţa spre cer şi râse. Furtuna ajunsese aici. Demonul era liber.
