Lumea începea să se agite în jurul lor, se văzură şi câteva bliţuri.

— Următorul ministru al Justiţiei, anunţă Katrine.

Era ca şi cum se despărţeau apele în faţa lui Mikael şi a Ullei Bellman, în timp ce înaintau braţ la braţ. Zâmbeau amândoi, însă Rakel nu credea că

Ulla zâmbeşte cu adevărat. Poate că nu era ea genul care zâmbeşte. Sau poate că Ulla Bellman fusese fata aia splendidă şi sfioasă care învăţase că

un zâmbet exagerat nu atrage decât o nedorită atenţie şi că o faţadă mai

 438 

rece îţi face viaţa mai uşoară. Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci Rakel nu se putea abţine să se întrebe cum avea să facă faţă mai departe situaţiei de-a fi soţia unui ministru.

Mikael Bellman se opri lângă ei, când un microfon îi apăru în faţă şi răsună puternic o întrebare.

— Ah, eu mă aflu aici doar ca să-l celebrez pe unul dintre cei care au pus umărul alături de noi în rezolvarea cazului vampiristului, răspunse el în engleză. Dr. Smith este cel cu care ar trebui să vorbiţi astăzi.

Însă Bellman făcu aşa cum i se ceruse şi adoptă imediat postura potrivită pentru poze, în timp ce fotografii îşi strigau cerinţele.

— Presa internaţională, comentă Bjørn.

— Vampirismul e la modă, replică imediat Katrine, uitându-se la mulţime. Toţi reporterii care se ocupă de cazurile de crimă sunt aici.

— Cu excepţia Monei Daa, spuse Harry şi se uită în jur.

— Şi toată lumea din Boiler Room, adăugă Katrine, cu excepţia lui Anders Wyller. Aveţi idee unde e?

Ceilalţi clătinară din cap.

— M-a sunat de dimineaţă, continuă Katrine. M-a întrebat dacă putem sta de vorbă între patru ochi.

— Despre ce? întrebă Bjørn.

— Dumnezeu ştie. Ah, iată-l!

Anders Wyller se vedea în capătul opus al mulţimii. Părea surescitat şi era roşu la faţă în timp ce-şi dădea jos fularul. În clipa aceea se deschiseseră uşile amfiteatrului.

— Gata, trebuie să ne ocupăm locurile, anunţă Katrine, apoi se grăbi spre uşă. Faceţi loc, trece o femeie gravidă!

— Ce frumoasă e! şopti Rakel, strecurându-şi braţul pe sub al lui Harry şi lipindu-se de umărul lui. Mereu m-am întrebat dacă voi doi aţi avut vreodată ceva.

— Ceva?

— Ceva micuţ. Când încă nu eram împreună, de exemplu.

— Mă tem că nu, răspunse Harry morocănos.

— Te temi că nu? Adică?

— Adică uneori regret că nu profit mai mult de pe urma micilor noastre pauze.

— Harry, nu glumesc.

 439 

— Nici eu.

Hallstein Smith crăpă un pic uşa încăperii impozante şi se uită înăuntru, la candelabrul atârnat deasupra mulţimii ce umplea amfiteatrul. Erau oameni care stăteau şi pe culoare. Odinioară, această sală adăpostise legislativul Norvegiei, iar acum el – micul Hallstein – urma să stea pe podium şi să-şi apere cercetarea şi să fie recompensat cu titlul de doctor!

Se uită la May, care stătea pe rândul din faţă, neliniştită, dar mândră ca o cloşcă. Se uită şi la colegii străini care veniseră, cu toate că-i avertizase că

dezbaterea are loc în norvegiană; se uită la jurnalişti şi la Bellman, care stătea cu soţia lui pe rândul din faţă, exact în mijloc. La Harry, Bjørn şi Katrine, noii săi prieteni din poliţie, care jucaseră un rol atât de important în disertaţia sa despre vampirism, în care cazul lui Valentin Gjertsen devenise evident punctul central. Şi până şi imaginea lui Valentin se schimbase radical în lumina evenimentelor ultimelor zile, care nu făcuseră

decât să-i întărească până la urmă concluziile despre personalitatea vampiristului. Pentru că fireşte că Hallstein subliniase faptul că vampiriştii acţionează în primul rând din instinct şi sunt conduşi de dorinţele şi impulsurile lor – aşa că revelaţia că Lenny Hell fusese creierul din spatele crimelor atent plănuite venise la momentul potrivit.

— Să începem! propuse preşedintele juriului, îndepărtându-şi un fir de praf de pe ţinuta academică.

Hallstein inspiră adânc şi se apropie. Publicul se ridică în picioare.

Smith şi cei doi adversari luară loc, în vreme ce preşedintele juriului începea să explice cum anume urma să se desfăşoare dezbaterea, după

care îi lăsă cale liberă lui Hallstein.

Primul adversar, Ståle Aune, se aplecă în faţă şi-i ură noroc.

Hallstein urcă pe podium şi se uită la public. Simţi cum se aşterne tăcerea. Examenul oral din această dimineaţă mersese bine. Mai bine zis, fusese fantastic. Nu se putuse abţine să observe că membrii comitetului de examinare păruseră mulţumiţi şi chiar şi Ståle Aune încuviinţase laudativ la cele mai strălucite idei ale sale.

Acum urma să le ofere o variantă prescurtată a acelui examen, de maximum 20 de minute. Începu să vorbească, iar în curând căpătă acelaşi sentiment pe care-l avusese de dimineaţă şi se abătu de la scenariul din faţa sa. Gândurile i se transformau instantaneu în cuvinte şi se trezi că era

 440 

ca şi cum se putea vedea din exterior, putea vedea publicul, expresiile de pe chipurile celor prezenţi, care se agăţau de fiecare cuvânt al său, cu toată atenţia îndreptată spre el, Hallstein Smith, profesor de vampirism.

Evident că încă nu se inventase, dar el avea să schimbe acest aspect, iar astăzi era marcat începutul. Se apropia de concluzie:

— În timpul scurtului interval petrecut de mine în ancheta independentă condusă de Harry Hole, am reuşit să înţeleg multe lucruri.

Unul dintre ele a fost că întrebarea centrală într-un caz de crimă este De ce? Dar asta nu te-ajută prea mult dacă nu poţi răspunde şi la Cum?

Hallstein se apropie de masa de lângă podium, pe care erau trei obiecte acoperite cu o pânză de fetru. Apucă de un capăt şi aşteptă. I se ierta un pic de teatru.

— Aşa, anunţă el, apoi dădu pânza la o parte.

Un icnet general străbătu mulţimea când văzură cu toţii revolverul enorm, cătuşele groteşti şi dinţii negri de fier.

Arătă spre revolver.