— Îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc, prietene, dar va trebui să te refuz!
Bjørn clipi de două ori, apoi înghiţi în sec. Scoase un fel de hârâit prelung, tremurător, apoi un chicotit scurt, stânjenitor, de uşurare.
— Mai bine m-aş întoarce la treabă, adăugă.
— Dă-i bătaie! îl îndemnă Harry.
Bjørn rămase în faţa lui, ezitând. Ca şi cum voia să spună ceva sau să
facă un pas în faţă şi să-i ofere o îmbrăţişare. Harry se aplecă iar spre ecranul computerului.
— Vorbim cât de curând, Bjørn.
Pe ecran, urmări umerii cocârjaţi ai criminalistului care ieşea din hambar.
Îşi trânti pumnul pe tastatură. Ceva de băut. Futu-i, futu-i! Doar un păhărel.
Privirea îi poposi iarăşi la omul-liliac.
Ce spusese Hallstein?
Ştia. Ştia unde sunt.
360
32.
Miercuri noapte
Mikael Bellman stătea cu braţele încrucişate la piept, întrebându-se dacă poliţia din Oslo organizase vreodată o conferinţă la 2 noaptea. Se rezema de peretele din stânga podiumului, uitându-se prin sala în care se afla un amestec de redactori ai ediţiei de seară şi de la ştiri, care ar fi trebuit probabil să acopere ravagiile produse de Emilia, şi reporteri adormiţi care fuseseră târâţi jos din pat. Mona Daa purta echipamentul de sală pe sub pelerina de ploaie şi părea complet trează.
Pe podium, lângă şeful Investigaţiilor Criminale, Gunnar Hagen, Katrine Bratt trecea în revistă percheziţia din apartamentul lui Valentin Gjertsen din Sinsen şi drama ce urmase la ferma lui Hallstein Smith. Bliţurile continuau să fulgere, iar Bellman ştia că aparatele foto s-ar fi îndreptat spre el chiar dacă n-ar fi stat sus, aşa că încercă să-şi compună expresia sugerată de Isabelle, când o sunase mai devreme. Serios, dar cu bucuria interioară a învingătorului.
— Aminteşte-ţi că au murit oameni, deci fără rânjete sau entuziasm evident. Închipuie-ţi că eşti generalul Eisenhower în Ziua Z, că eşti liderul care poartă responsabilitatea atât pentru victorie, cât şi pentru tragedie, spusese Isabelle.
Bellman îşi înăbuşi un căscat. Ulla îl trezise când ajunsese acasă după
seara în oraş cu fetele. Nu-şi mai aducea aminte să fi văzut-o beată de când erau tineri. Apropo de oameni beţi: Harry Hole stătea alături, iar dacă Bellman n-ar fi ştiut, ar fi putut jura că fostul detectiv se îmbătase de curând. Arăta mai obosit decât oricare dintre reporteri, iar pe hainele lui umede se simţea trăscăul, nu-i aşa?
Un accent de Rogaland răsună în sală:
— Apreciez că nu vreţi să daţi publicităţii numele poliţistului care l-a împuşcat pe Valentin Gjertsen, dar cu siguranţă ne puteţi dezvălui dacă
Valentin era înarmat sau a ripostat şi el?
— Cum spuneam, dorim să aşteptăm până stabilim toate detaliile înainte să le facem publice, răspunse Katrine, apoi îi făcu semn Monei Daa, care tot dădea din mână.
— Dar eşti dispusă să ne dezvălui detaliile din jurul implicării lui
361
Hallstein Smith?
— Da, răspunse Katrine. Avem detaliile cu privire la acest subiect pentru că avem o înregistrare a evenimentului, plus că mai şi stăteam de vorbă la telefon cu Smith când s-a întâmplat.
— Aşa ai zis, dar el cu cine vorbea?
— Cu mine. Şi cu Harry Hole.
Mona Daa îşi înclină capul.
— Deci tu şi Harry Hole vă aflaţi aici, la sediul poliţiei, când s-a întâmplat?
Mikael Bellman o văzu pe Katrine aruncându-i o privire lui Gunnar Hagen parcă pentru a-i cere ajutorul, însă şeful Investigaţiilor Criminale păru să nu observe. Şi nici Bellman.
— La acest moment nu dorim să oferim prea multe detalii despre metodele de lucru ale poliţiei, răspunse Hagen. Din motive de-a nu pierde probe şi pentru a ne proteja tacticile pe viitor.
Mona Daa şi restul celor din încăpere părură mulţumiţi de răspuns, însă
Bellman vedea că Hagen nici nu ştia ce acoperă.
— E târziu şi toţi avem treabă, continuă Hagen, uitându-se la ceas.
Următoarea conferinţă de presă va avea loc la ora 12, sperăm că atunci vom avea mai multe informaţii pentru voi. Până atunci, vă urez o noapte plăcută! Acum putem dormi cu toţii ceva mai liniştiţi.
Bliţurile orbitoare se intensificară când Hagen şi Bratt se ridicară de pe scaune. O parte dintre fotografi îşi îndreptară obiectivele spre Bellman, iar când câteva persoane în picioare interveniră între Bellman şi camere, el făcu un pas în faţă pentru ca fotografii să aibă cale liberă.
— Stai un pic, Harry! rosti Bellman, fără să privească în jur sau să-şi schimbe expresia de Eisenhower.
