După ce cascada de bliţuri se opri, se întoarse spre Harry Hole, care rămăsese cu braţele încrucişate la piept.
— Nu am de gând să te arunc la lupi, începu Bellman. Ţi-ai făcut treaba şi ai împuşcat un criminal în serie periculos.
Îşi lăsă o mână pe umărul lui Harry.
— Iar noi avem grijă de-ai noştri, OK?
Poliţistul mai înalt se uită dinadins la mâna de pe umărul său, făcându-l pe Bellman să şi-o dea la o parte. Glasul lui Harry era mai aspru decât de obicei:
362
— Bucură-te de victorie, Bellman! La prima oră am interogatoriu, aşa că noapte bună!
Bellman urmări cum Harry Hole se îndrepta spre ieşire, cu picioarele larg depărtate şi genunchii uşor îndoiţi, ca un marinar pe punte, pe o mare zbuciumată.
Bellman se sfătuise deja cu Isabelle şi căzuseră de acord că pentru ca acest succes să nu aibă un gust amar, ar fi cel mai bine ca Afacerile Interne să ajungă la concluzia că au foarte puţine motive sau niciunul ca să-l critice pe Hole. Cum aveau să ajute, mai exact, Afacerile Interne să ajungă
la această concluzie era deocamdată neclar, având în vedere că nu-i puteau mitui direct. Dar evident că orice persoană înzestrată cu raţiune era receptivă la un pic de bun-simţ. În privinţa presei şi a cetăţenilor, Isabelle credea că în ultimii ani devenise aproape rutină ca uciderile în masă să se termine cu făptaşul omorât de poliţie şi că acceptaseră, mai mult sau mai puţin tacit, că aceasta era reacţia societăţii în astfel de cazuri
– rapid şi eficient, apelând la simţul dreptăţii şi fără costurile ameţitoare asociate cu procesele cazurilor majore de crimă.
Bellman se uită la Katrine Bratt, conştient că ei doi ar fi fost o pereche pe cinste pentru fotografi. Însă ea deja pleca.
— Gunnar! strigă el, suficient de tare pentru ca vreo doi fotografi să
întoarcă imediat capetele.
Şeful Investigaţiilor Criminale se opri în uşă şi apoi se apropie de el.
— Fii serios! şopti Bellman, apoi îi întinse mâna. Felicitări! adăugă cu voce tare.
Harry stătea sub unul dintre becurile stradale de pe Borggata, încercând să-şi aprindă o ţigară, în icnetele muribunde ale Emiliei. Îngheţa de frig, iar dinţii îi clănţăneau, simţind cum ţigara îi sălta între buze.
Aruncă o privire către sediul poliţiei, de unde reporterii şi jurnaliştii continuau să iasă. Poate că erau la fel de extenuaţi ca el şi de aceea nu discutau aprins ca de obicei, îndreptându-se în schimb către Grønlandsleiret, ca o masă de oameni tăcută şi târâtoare. Sau poate că-l simţeau. Golul. Golul ce urma după rezolvarea unui caz, când ajungi la capătul drumului şi-ţi dai seama că nu mai ai unde să mergi. Că nu mai ai ce câmp să ari. Însă soţia ta e tot în casă, cu doctorul şi moaşa, iar tu nu mai ai nimic de făcut. Niciun loc în care să te faci util.
363
— Ce mai aştepţi?
Harry se răsuci. Era Bjørn.
— Pe Katrine, răspunse Harry. A spus că mă duce acasă cu maşina.
Scoate maşina din parcare, deci dacă ai nevoie şi tu…
Bjørn clătină din cap.
— Ai vorbit cu Katrine despre ce te-am rugat?
Harry dădu aprobator din cap şi încercă din nou să-şi aprindă ţigara.
— Ăsta e un „Da”? întrebă Bjørn.
— Nu, răspunse Harry. Nu am întrebat-o cum stai.
— N-ai întrebat-o?
Harry închise o clipă ochii. Poate că o întrebase. În fine, răspunsul tot nu şi-l amintea.
— Întreb doar pentru că mă gândesc că, dacă voi doi eraţi împreună
cam pe la miezul nopţii, într-un loc care nu era sediul poliţiei, atunci poate că nu discutaţi doar despre serviciu.
Harry îşi făcu mâinile căuş în jurul ţigării şi-al brichetei în vreme ce se uita la Bjørn. Ochii lui albaştri-deschis, ca de copil, erau căscaţi mai mult decât de obicei.
— Nu-mi amintesc despre altceva în afară de serviciu, Bjørn.
Bjørn Holm îşi coborî privirea în pământ şi bătu din picioare. Ca pentru a-şi pune sângele în mişcare. Ca şi cum nu se mai putea urni din loc.
— Te anunţ, Bjørn.
Bjørn încuviinţă fără să ridice privirea, apoi îi întoarse spatele şi plecă.
Harry îl urmări îndepărtându-se. Cu senzaţia că Bjørn văzuse ceva, ceva ce el însuşi nu văzuse. Gata! În sfârşit, aprinsă!
O maşină opri lângă el.
