Harry îi făcu semn cu privirea lui Katrine că ar trebui să rămână să aibă
grijă de Hallstein, iar el se ridică.
— Mă duc în hambar.
— Nu mai departe de-atât, replică imediat Katrine. Vor dori să stea de vorbă cu tine.
Harry alergă din casă până la hambar, dar tot era fleaşcă atunci când ajunse la birou. Se aşeză la masa de lucru şi-şi lăsă privirea să rătăcească
prin încăpere. Se opri la desenul unui om cu aripi de liliac. Emana mai multă singurătate decât ciudăţenie. Posibil pentru că părea extrem de familiar. Harry închise ochii.
Trebuia să bea ceva. Împinse gândul departe şi deschise ochii. Ecranul computerului din faţa sa era împărţit în două, câte o fereastră pentru fiecare cameră de supraveghere. Derulă înapoi la minutele dinaintea miezului nopţii, adică momentul aproximativ în care îi sunase Smith. După
vreo 20 de secunde, o siluetă alunecă în cadru în faţa porţii. Valentin.
Venise din stânga. De pe şoseaua principală? Autobuz? Taxi? Avea o cheie scoasă la imprimantă deja pregătită, cu care descuie poarta şi se strecură
în curte. Aceasta se închise în urma lui, însă zăvorul nu se trase la loc.
După 15–20 secunde, Harry îl văzu pe Valentin pe cealaltă imagine, cea cu boxele goale şi cântarul. Valentin aproape că se dezechilibrase pe platforma metalică de cântărire, iar cadranul din spatele său huruise şi indicase că monstrul care omorâse atâţia oameni, pe unii dintre ei cu mâinile goale, nu cântărea decât 74 de kilograme, cu 22 mai puţine decât Harry. Apoi Valentin se îndreptă spre camera de supraveghere ca şi când s-ar fi uitat direct în obiectiv, deşi nu o văzuse. Înainte să dispară din cadru, îşi duse mâna la buzunarul interior al gecii. Tot ce vedea Harry acum erau boxele goale, cântarul şi partea superioară a umbrei lui Valentin. Reconstitui acele secunde, amintindu-şi fiecare cuvânt al discuţiei sale telefonice cu Hallstein Smith. Restul zilei şi al orelor petrecute cu Katrine dispăruseră complet, însă acele secunde îi rămăseseră întipărite în memorie. Mereu fusese aşa: de câte ori bea, creierul său privat se învelea într-un strat de teflon, iar creierul poliţist reţinea propriul strat de adeziv, ca şi cum o parte voia să uite, iar cealaltă
trebuia să-şi amintească. Afacerile Interne urmau să transcrie un raport de
358
interogatoriu foarte lung dacă voiau să includă toate detaliile pe care şi le putea aminti el.
Harry văzu marginea uşii apărând în cadru când o deschise Valentin, apoi umbra lui ridică un braţ, după care îl lăsă să cadă.
Harry dădu înregistrarea pe repede-înainte.
Îl văzu pe Hallstein din spate cum se strecoară pe lângă boxe şi iese afară.
Iar un minut mai târziu, Valentin se târa şi el în aceeaşi direcţie. Acum Harry încetini filmarea. Valentin se sprijinea de boxe, gata să se prăbuşească dintr-o clipă în alta. Dar continuă să meargă, metru cu metru.
Rămase pe cântar, clătinându-se. Acesta arăta acum cu un kilogram şi jumătate mai puţin decât atunci când intrase. Harry aruncă o privire la balta de sânge de pe podeaua din spatele ecranului computerului, înainte să urmărească iar cum Valentin se chinuia să deschidă uşa. Şi acolo putu să-i simtă dorinţa de-a supravieţui. Doar dacă nu cumva era teama de-a fi prins? Îi trecu prin minte că această filmare avea s-ajungă în mod inevitabil la un moment dat în presă, după care avea să fie postată şi pe YouTube.
Chipul palid al lui Bjørn Holm se ivi în uşă.
— Deci aici a început totul.
Intră, iar Harry se trezi încă o dată fascinat de faptul că acest tehnician criminalist nu deosebit de elegant se preschimba într-un adevărat balerin odată ce intra într-o scenă a crimei. Bjørn se ghemui lângă balta de sânge.
— Chiar acum îl iau de acolo.
— Mhm!
— Patru plăgi oarbe, Harry. Câte sunt de la…?
— Trei. Hallstein nu l-a împuşcat decât o singură dată.
Bjørn Holm schiţă o grimasă.
— El a împuşcat un tip înarmat, Harry. Tu te-ai gândit cumva ce le vei spune celor de la Afaceri Interne legat de gloanţele trase de tine?
Harry ridică din umeri.
— Adevărul, fireşte. Că era întuneric şi că Valentin ţinea o creangă în încercarea de-a mă păcăli să cred că e înarmat. Ştia că e terminat, aşa că
voia să-l împuşc, Bjørn.
— Orişicât. Trei gloanţe în pieptul unui tip neînarmat…
Harry dădu aprobator din cap.
359
Bjørn inspiră adânc, apoi se uită peste umăr şi-şi coborî vocea:
— Dar normal că era întuneric, ploua cu găleata, iar prin pădure vuia furtuna. Iar dacă ar fi să merg acum şi s-arunc o privire, sigur ar fi o şansă
să găsesc un pistol în locul în care s-a prăbuşit Valentin.
Cei doi se uitară unul la altul în vreme ce vântul făcea pereţii să
scârţâie.
Harry văzu cum se înroşesc obrajii lui Bjørn. Şi înţelese ce-l costase. Ştia că stă acolo în faţa lui şi-i oferă lui Harry mai mult decât îi datora în realitate. Îi oferea tot ce avea mai scump. Valorile pe care le împărtăşeau amândoi, codul lor moral. Sufletul lui, al lor.
