— O unealtă pentru a ameninţa şi supune.

Spre cătuşe.

— Una pentru a controla, a răpi puterea şi a închide.

Dinţii de fier.

— Şi una pentru a ajunge la sursă, a căpăta acces la sânge, a îndeplini ritualul.

Ridică privirea.

— Îţi mulţumesc, detectiv Anders Wyller, pentru că am putut împrumuta aceste obiecte care îmi puteau ilustra ideea. Pentru că avem aici mai mult decât repetarea de trei ori a întrebării Cum? Avem şi un De ce? Dar cum anume e un De ce?

Râsete cunoscătoare răzleţe.

— Pentru că toate uneltele sunt vechi. Inutil de vechi, s-ar putea spune.

Vampiristul s-a străduit să obţină imitaţii după artefacte din epoci specifice. Iar acest lucru subliniază ce spun în disertaţia mea despre importanţa ritualului şi despre faptul că băutul sângelui poate conduce la o perioadă în care existau zei care trebuiau să fie veneraţi şi împăcaţi, iar ofranda era sângele.

Arătă către revolver:

— Acesta stabileşte o legătură cu America, în urmă cu 200 de ani, pe

 441 

când triburile amerindiene beau sângele duşmanilor lor, crezând că astfel le absorbeau puterile.

Arătă apoi către cătuşe:

— Aceasta este o legătură cu Evul Mediu, când vrăjitoarele şi vrăjitorii trebuiau să fie prinşi, exorcizaţi şi arşi ritualic.

În final, arătă spre dinţi:

— Iar aceştia sunt o legătură cu lumea antică, atunci când sacrificiile şi vărsarea de sânge uman erau un mijloc obişnuit de a-i mulţumi pe zei. Aşa cum şi eu, prin răspunsurile de azi… – făcu semn spre scaun şi spre cei doi adversari – sper să-i mulţumesc pe aceşti zei.

Râsete ceva mai relaxate de această dată.

— Vă mulţumesc!

Aplauzele, din ce i se părea lui Hallstein Smith, erau tunătoare.

Ståle Aune se ridică, îşi potrivi papionul în picăţele, îşi împinse burdihanul înainte şi porni cu paşi apăsaţi spre podium.

— Dragă candidat, ţi-ai bazat lucrarea de doctorat pe studii de caz, iar ce mă întreb eu este cum ai putut să ajungi la concluzia la care ai ajuns, dat fiind că exemplul tău principal – Valentin Gjertsen – nu-ţi sprijinea concluzia. Asta până când n-a fost dezvăluit rolul lui Lenny Hell.

Hallstein Smith îşi drese vocea.

— În psihologie, există mai mult spaţiu pentru interpretare decât în majoritatea celorlalte ştiinţe şi, cum era firesc, a fost tentant să încadrez comportamentul lui Valentin Gjertsen în limitele tiparului vampiristului, pe care îl descrisesem deja. Însă, în calitate de cercetător, trebuie să fiu sincer. Până în urmă cu câteva zile, Valentin Gjertsen nu s-a potrivit perfect în teoria mea. Şi, cu toate că în psihologie harta şi terenul nu se suprapun niciodată perfect, trebuie să recunosc că tot eram frustrat. E

greu să te bucuri de pe urma tragediei lui Lenny Hell. Însă tot a rezultat ceva: cazul său întăreşte încă o dată teoria acestei disertaţii şi, prin urmare, oferă o ilustrare şi mai clară a înţelegerii vampiristului. Să sperăm că va putea ajuta la prevenirea viitoarelor tragedii şi vampiristul va fi prins mai repede.

Hallstein îşi drese iar vocea.

— Trebuie să mulţumesc comitetului de examinare, care şi-a dedicat deja timp pentru studierea disertaţiei mele originale şi care mi-a îngăduit să introduc schimbările posibile datorită descoperirii rolului lui Hell în caz,

 442 

astfel încât totul s-a potrivit perfect…

Când preşedintele juriului îi făcu semn primului adversar că i s-a terminat timpul, Hallstein simţea că trecuseră doar cinci minute, nu 45.

Fusese ca un vis!

Iar când preşedintele urcă pe podium ca să spună că acum urma un interval în care ex auditorio putea adresa întrebări, Hallstein abia aştepta să le arate această fantastică operă de artă care, cu tot grotescul ei, rămânea cea mai măreaţă şi mai splendidă realizare dintre toate: mintea omului.

Hallstein se folosi de pauză pentru a se amesteca printre cei din sală, să

stea de vorbă cu oamenii care nu erau invitaţi la banchetul de după. Îl văzu pe Harry Hole alături de o femeie brunetă şi porni spre ei.

— Harry! începu el, strângându-i mâna poliţistului, care era dură şi rece ca marmura. Aceasta trebuie să fie Rakel.

— Este, răspunse Harry.

Hallstein îi strânse şi ei mâna şi îl văzu pe Harry uitându-se la ceas, apoi la uşă.

— Aştepţi pe cineva?

— Da, zise Harry. Şi iată-l, în sfârşit!

Hallstein văzu două persoane intrând pe uşa din celălalt capăt al încăperii. Un tânăr înalt şi brunet şi un bărbat trecut de 50 de ani, cu păr blond şi ochelari dreptunghiulari fără rame. Îl izbi faptul că tânărul semăna cu Rakel, însă la celălalt individ era totuşi ceva cunoscut.

— Unde l-am mai văzut pe tipul cu ochelari? se întrebă Hallstein.

— Nu ştiu. E hematolog, John D. Steffens.

— Şi ce caută aici?

Hallstein îl văzu pe Harry cum trage adânc aer în piept.

— E aici pentru a pune capăt acestei poveşti. Doar că nu o ştie încă.

Iar în acel moment preşedintele juriului sună dintr-un clopoţel şi anunţă cu un glas bubuitor că e timpul să se întoarcă în amfiteatru.

John D. Steffens îşi făcea loc printre cele două şiruri de scaune urmat îndeaproape de Oleg Fauke. Steffens aruncă o privire prin sală, încercând să-l localizeze pe Harry Hole. Şi-şi simţi inima oprindu-se când îl zări pe tânărul blond de pe rândul din spate. În aceeaşi clipă Anders îl văzu şi el,