Pentru că acum e rândul tău să decizi dacă cineva trebuie să trăiască sau să moară, şi-ţi face plăcere. Îţi face plăcere să fii Dumnezeu. Ai visat să fii ca mine. Ţi-ai tot aşteptat rândul să fii un vampir. Recunoşti setea – fii sincer şi gata, Harry! Într-o bună zi vei bea şi tu.
— Eu nu sunt tu, zise Harry şi înghiţi în sec.
Îşi auzi vuietul din cap. Simţi o rafală proaspătă de vânt. O nouă
picătură de ploaie, împrăştiată pe mâna cu care ţinea pistolul. Asta era.
Curând, aveau să iasă din mijlocul furtunii.
— Eşti la fel ca mine, continuă Valentin. Şi de aceea te şi păcăleşti. Eu şi cu tine, noi credem că suntem nişte ticăloşi inteligenţi, dar la final toţi suntem păcăliţi, Harry.
— Nu…
Valentin se răsuci şi Harry avu timp să vadă ţeava lungă aţintită spre el înainte să apese trăgaciul Glockului. O dată, de două ori. Apoi fulgerul lumină pădurea şi Harry văzu trupul lui Valentin: la fel ca fulgerul, era încremenit într-un contur zimţat pe fondul cerului. Ochii îi erau mari, gura deschisă, iar partea din faţă a bluzei era scăldată de sânge. În mâna dreaptă ţinea o creangă ruptă pe care o îndreptase spre Harry. Apoi se prăbuşi.
Harry se ridică în picioare şi se apropie de Valentin, care se holba în gol, îngenuncheat şi cu trunchiul sprijinit de unul dintre copaci. Era mort.
Aţinti pistolul spre pieptul lui Valentin şi trase din nou. Pârâitul unui tunet înghiţi zgomotul împuşcăturii.
Trei gloanţe.
355
Nu pentru că era normal, ci pentru că aşa era muzica, aşa decurgea povestea. Trebuiau să fie trei.
Se apropia ceva; semăna cu nişte copite ce loveau cu putere pământul, împingând aerul şi îndoind copacii.
Apoi veni şi ploaia.
356
31.
Miercuri noapte
Harry stătea la masa din bucătăria lui Smith, cu o ceaşcă de cafea în mâini şi un prosop în jurul gâtului. Picăturile de ploaie cădeau din hainele lui pe podea. Vântul continua să urle şi ploaia răpăia cu putere în geamuri, făcând maşinile de poliţie să pară nişte OZN-uri cu luminile lor rotitoare.
Era ca şi cum apa încetinise uşor în curenţii de aer. Luna. Mirosea a lună.
Harry ajunsese la concluzia că Hallstein Smith – care stătea în faţa lui –
era încă în stare de şoc. Pupilele îi erau dilatate, iar expresia îi era apatică.
— Eşti suficient de sigur…
— Da, acum e mort de-a binelea, Hallstein, răspunse Harry. Dar nu-i deloc sigur că acum aş mai fi în viaţă dacă nu i-ai fi luat revolverul când l-ai lăsat acolo.
— Nu ştiu de ce am făcut-o, doar credeam că e mort, şopti Smith cu un glas metalic, ca de robot, apoi îşi coborî privirea la masa pe care se afla un revolver cu ţeavă lungă lângă pistolul cu care îl rănise pe Valentin.
Credeam că l-am lovit în mijlocul pieptului.
— Acolo l-ai lovit, răspunse Harry.
Luna. Asta spuseseră astronauţii. Că luna mirosea a praf de puşcă ars.
Mirosul provenea parţial de la pistolul pe care Harry îl ţinea în geacă, dar mai ales de la Glockul de pe masă. Ridică revolverul roşu al lui Valentin. Îi mirosi ţeava. Şi ea mirosea a praf de puşcă, dar nu la fel de tare. Katrine veni în bucătărie cu picăturile de ploaie căzându-i din părul negru.
— Echipa de la faţa locului se ocupă acum de Gjertsen.
Se uită la revolver.
— S-a tras cu el, anunţă Harry.
— Nu, nu, şopti Hallstein, clătinând mecanic din cap. Doar l-a aţintit spre mine.
— Nu acum, adăugă Harry, uitându-se la Katrine. Mirosul de praf de praf puşcă rămâne câteva zile.
— Marte Ruud? întrebă Katrine. Crezi că…?
— Eu am tras primul, o întrerupse Smith, ridicându-şi spre ea ochii sticloşi. L-am împuşcat pe Valentin. Iar acum e mort.
Harry se aplecă în faţă şi-i puse o mână pe umăr.
357
— Şi de aceea eşti în viaţă, Hallstein.
Smith încuviinţă încetişor.
