Katrine îl văzu pe Smith folosindu-şi mâna liberă pentru a-l înhăţa pe Harry de umăr, după care îl întoarse şi-l conduse pe uşă afară, pe care o

 453 

lăsă puţin crăpată.

Ulla Bellman se uită la uşă înainte de-a se întoarce spre soţul ei. Katrine îl văzu pe Bellman chemând-o. Iar Ulla începu să meargă în direcţia lui. Cu paşi scurţi, nesiguri, ca şi cum călca pe gheaţă. Dar când ajunse la Truls Berntsen, căzu în genunchi. Îşi sprijini fruntea de puloverul lui însângerat.

Iar în liniştea aşternută în amfiteatru, unicul suspin scos de Ulla răsună

mai puternic decât detunătura revolverului de mai devreme.

Harry simţea ţeava revolverului lipită de spate în timp ce mergea în faţa lui Smith. La naiba, la naiba! Plănuise totul în detaliu încă de ieri, trecând în revistă diferite scenarii, însă la asta chiar nu se gândise.

Harry împinse uşa, iar aerul rece de martie îl izbi în faţă.

Universitetsplassen era pustie, scăldată în lumina soarelui iernatic.

Vopseaua neagră a Volvo-ului Amazon al lui Bjørn scânteia în lumină.

— Mergi!

Harry coborî treptele spre spaţiul deschis. Când făcu al doilea pas, piciorul îi dispăru de sub el şi căzu într-o parte, fără să mai fie în stare să-şi amortizeze căderea. Durerea îl fulgeră pe braţ în sus şi-n umăr când acesta lovi pământul îngheţat.

— Sus! şuieră Smith, prinzând lanţul cătuşelor şi săltându-l în picioare.

Harry se folosi de impulsul dat de Smith, conştient că exista o probabilitate foarte mică să obţină o şansă mai bună. Îşi împinse capul înainte de îndată ce ajunse în picioare şi-l lovi în faţă pe Smith, care se împletici, făcu doi paşi înapoi şi se prăbuşi. Harry se apropie imediat de el, dar Smith zăcea pe spate strângând cu ambele mâini revolverul aţintit spre Harry.

— Haide, Harry! Sunt obişnuit cu asta, doar la şcoală sfârşeam în fiecare pauză pe jos. Aşa că haide!

Harry se uita în jos la ţeava revolverului. Îl lovise pe Smith în nas, iar o frântură de os alb era vizibilă prin pielea crăpată. Un firicel de sânge se scurgea pe o parte a nării.

— Ştiu la ce te gândeşti, Harry, râse Smith. N-a putut să-l omoare pe Valentin de la doi metri şi jumătate depărtare. Atunci, dă-i bătaie! Sau descuie maşina!

Creierul lui Harry făcu socotelile necesare. Apoi se răsuci, descuie încet portiera şoferului şi-l auzi pe Smith cum se ridică. Harry se urcă în vehicul

 454 

şi nu se grăbi să bage cheia în contact.

— Conduc eu, zise Smith. Mişcă-te!

Harry făcu aşa cum i se ceruse, mişcându-se încet şi stângaci peste maneta de viteze către locul pasagerului.

— Trece-ţi picioarele peste cătuşe!

Harry se uită la el.

— Nu vreau să mă trezesc cu lanţul pe după gât în timp ce conduc, adăugă Smith şi ridică revolverul. Ghinionul tău dacă ai sărit peste cursurile de yoga. Şi văd că-ncerci să ne întârzii. Ai cinci secunde, începând de acum. Patru…

Harry se lăsă pe spate pe cât de mult îi permitea scaunul rigid, îşi ţinu cătuşele prinse cu lanţ în faţă şi-şi îndoi genunchii.

— Trei, doi…

Cu mare greutate, Harry izbuti să-şi treacă pantofii eleganţi pe sub lanţul cătuşelor.

Smith se urcă şi el şi se aplecă peste Harry. Trase centura de siguranţă

de modă veche peste pieptul şi talia lui, apoi o prinse şi o strânse smucind-o, astfel încât Harry era practic legat de scaun. Pipăi şi găsi mobilul lui Harry în buzunarul sacoului, apoi îşi prinse propria centură şi răsuci cheia. Ambală motorul şi se chinui un pic cu maneta de viteze.

Eliberă pedala de marşarier şi dădu cu spatele într-un semicerc. Coborî geamul şi aruncă telefonul lui Harry, apoi şi pe-al său.

Ieşiră pe Karl Johans gate şi făcură dreapta, aşa încât Palatul le umplea acum câmpul vizual. Verde la semafor. Virară la stânga, în sensul giratoriu, alt semafor verde, apoi pe lângă Sala de Concerte. Aker Brygge. Traficul era lejer. Mult prea lejer, se gândi Harry. Cu cât Smith se îndepărta mai mult înainte ca Bratt să alerteze maşinile de patrulă şi elicopterul poliţiei, cu atât mai mare urma să fie zona de acoperit şi trebuiau să instaleze mai multe bariere.

Smith se uită spre fiord.

— Rareori Oslo arată mai frumos, nu-i aşa?

Vocea îi era uşor nazală, însoţită de un fluierat slab. Probabil că avea nasul rupt.

— Un însoţitor de drum tăcut, adăugă Smith. Păi, ai vorbit suficient azi.

Harry se uita la autostrada din faţa lor. Katrine nu le putea folosi telefoanele mobile ca să-i urmărească, dar, cât Smith continua să

 455 

folosească drumurile principale, încă mai exista speranţa că aveau să fie găsiţi rapid. Dintr-un elicopter, o maşină cu dungi de curse pe plafon şi portbagaj era uşor de deosebit printre celelalte.

— A venit la mine spunând că-l cheamă Alexander Dreyer şi dorea să

discute despre Pink Floyd şi vocile pe care le tot auzea, începu Smith, clătinând din cap. Dar, după cum ai observat, mă pricep să citesc oamenii, aşa că mi-am dat curând seama că individul ăsta nu era cineva obişnuit, ci un tip de psihopat extrem de rar. Aşa că am folosit ce mi-a spus despre preferinţele sale sexuale pentru a mă consulta cu colegii experţi în chestiuni de moralitate şi, în cele din urmă, mi-am dat seama cu ce am de-a face. Şi care era dilema lui. Aceea că era disperat să-şi urmeze instinctul de vânătoare, însă acea unică greşeală, acea suspiciune vagă, acel neînsemnat şi stupid detaliu l-ar fi putut da de gol şi ar fi pus poliţia pe urmele lui. Harry, mă urmăreşti?

Smith îi aruncă o privire scurtă.

— Că, dacă urma să vâneze iar, trebuia să o facă ştiind că e în siguranţă

deplină. Era perfect, un om fără opţiuni, era doar o chestiune de a-i pune o lesă şi a-i deschide cuşca, iar el avea să mănânce – şi să bea – tot ce i se oferea. Dar nu mă puteam prezenta eu drept persoana care să-i ofere toate astea, trebuia să fie un maestru păpuşar fictiv, un paratrăsnet către care urma să ducă pista, în cazul în care Valentin avea să fie prins şi să

mărturisească. Cineva care să fie descoperit la un moment dat, indiferent de situaţie, ca să arate că terenul se potriveşte cu harta şi care să

confirme teoria disertaţiei mele pe tema vampiristului copilăros de impulsiv şi de haotic. Iar Lenny Hell era sihastrul ce trăia într-o casă izolată

şi nu avea niciodată musafiri. Însă într-o bună zi a primit o vizită-surpriză

din partea psihologului său. Un psiholog care purta pe cap ceva ce îl făcea să semene a şoim-găină şi un revolver roşu enorm în mână. Cra, cra, cra!

Smith izbucni în râs.