se potrivească cu modelul trimis de client, ci pentru că i se părea greşit.
Nu putea să-şi explice de ce i se părea mai greşit decât să facă o sabie, dar când se uita la dinţii de fier se înfiora. Şi-n timp ce conducea spre casă pe autostrada 370, pe şoseaua cântătoare unde rizuri atent gândite şi imprimate în suprafaţa ei creau o melodie când maşina trecea peste ele, el nu mai auzea muzica aceea corală splendidă, liniştitoare. Auzea un
370
mârâit adânc, de avertizare, ce creştea şi tot creştea până se transforma într-un urlet. Un urlet ca de demon.
Harry se trezi. Îşi aprinse o ţigară şi rămase pe gânduri. Ce fel de trezire fusese? Nu era trezirea pentru mers la serviciu. Era sâmbătă, primul său curs după vacanţa de iarnă era abia luni, iar astăzi se ocupa Øystein de bar.
Nu era nici trezirea de unul singur. Rakel era întinsă alături. De-a lungul primelor săptămâni după ce se întorsese de la spital, ori de câte ori se întindea şi se uita la ea cum doarme, îi era groază că ea n-o să se trezească
şi că misteriosul „ceva” pe care doctorii nu reuşiseră să-l identifice urma să se întoarcă.
— Oamenii nu pot face faţă îndoielii, îi spusese Steffens. Le place să
creadă că eu şi cu tine ştim, Harry. Acuzatul e vinovat, diagnosticul e definitiv. Admiterea faptului că avem îndoieli este interpretată ca o recunoaştere a complexităţii misterului sau a limitărilor profesiei noastre.
Însă adevărul e că nu vom şti niciodată cu siguranţă ce-a fost în neregulă
cu Rakel. Numărul ei de celule din măduvă a fost iniţial uşor crescut, aşa că la început m-am gândit că e boală rară de sânge. Dar toate semnele au dispărut şi există o mulţime de indicii care sugerează un soi de otrăvire.
Caz în care nu mai trebuie să-ţi faci griji că o să revină. La fel ca şi acele crime ale vampiristului, nu crezi?
— Dar noi ştim cine le-a ucis pe acele femei.
— Ai dreptate. O analogie proastă.
Odată cu trecerea săptămânilor, intervalele dintre momentele în care se gândea că Rakel va avea o nouă criză crescuseră.
La fel şi cele în care se gândea că mai apăruse un vampirist care omora oameni ori de câte ori suna telefonul.
Deci nu era nici trezirea ca stăpânit de angoasă.
Aceasta avusese de câteva ori după moartea lui Valentin Gjertsen.
Destul de ciudat, nu în timp ce era chestionat de către cei de la Afaceri Interne, înainte să ajungă la concluzia că Harry nu poate fi învinuit că
trăsese, într-o situaţie nesigură, într-un criminal periculos care îl provocase. Abia după aceea începuseră Valentin şi Marte Ruud să-l bântuie în vise. Şi ea, nu el, îi şoptea în ureche: De aceea şi tu ai fost păcălit. Trebuia să-şi spună că acum era responsabilitatea celorlalţi să o
371
găsească. Şi, pe măsură ce săptămânile deveneau luni, vizitele lor deveniseră tot mai puţin frecvente. De ajutor era şi faptul că se întorsese la rutina sa atât la Academia de Poliţie, cât şi acasă, dar şi că nu se mai atingea de alcool.
Acum, în sfârşit, se afla unde trebuie. Pentru că era al cincilea tip. Se trezea mulţumit. Avea să copieze la nesfârşit ziua, cu serotonina la nivelul potrivit.
Harry se strecură cât de uşor putu din pat, îşi trase pantalonii şi coborî la parter, unde introduse în espresor capsula preferată a lui Rakel, apoi îl porni şi ieşi afară, pe trepte. Simţi cum zăpada îi înţeapă neplăcut tălpile goale, în vreme ce trăgea în plămâni aerul de iarnă. Oraşul înveşmântat în alb era în continuare învăluit în întuneric, însă o nouă zi se ivea la răsărit.
Aftenposten spunea că viitorul arăta mai luminos decât ne făceau ştirile să credem. Că, în pofida imaginii tot mai detaliate pe care o crea presa asupra crimelor, războiului şi atrocităţilor, cercetări recente arătau că
numărul celor care mureau ajunsese la un minim istoric şi tot scădea. Da, era posibil ca într-o bună zi crimele să dispară de tot. Mikael Bellman, a cărui numire ca ministru al Justiţiei urma să fie confirmată săptămâna viitoare, potrivit Aftenposten, comentase că nu era nimic în neregulă să-şi stabilească ţinte ambiţioase, dar că ţinta sa personală nu era o societate perfectă, ci una mai bună. Harry nu se putea abţine să zâmbească. Isabelle Skøyen era un sufleor talentat. Harry se uită iar la fraza care spunea că
într-o bună zi crimele o să dispară de tot. Oare de ce acest anunţ sforăitor îi declanşa anxietate, de care recunoştea că suferă – în pofida propriei mulţumiri de sine – în ultima lună, poate chiar mai mult? Crima.
Transformase lupta împotriva crimei în misiunea vieţii sale. Dar dacă avea succes, dacă dispăreau toate, nu dispărea şi el odată cu ele? Oare nu-şi îngropase o parte din sine odată cu Valentin? De aceea se trezise stând la marginea mormântului lui Valentin Gjertsen în urmă cu câteva zile? Sau dintr-un alt motiv? Ce spusese Steffens despre faptul că nu suntem în stare să facem faţă îndoielii? Oare lipsa răspunsurilor nu-i dădea pace? La naiba, Rakel se simţea mai bine, Valentin nu mai era, deci era timpul să
renunţe.
Auzi zăpada scârţâind.
— O vacanţă plăcută, Harry?
— Am supravieţuit cu toţii, fru Syvertsen. Văd că totuşi nu te-ai săturat
372
de schiat.
— Vremea pentru schi e vreme pentru schi, răspunse ea, împingându-şi un şold înainte.
Costumul de schi părea să fi fost croit direct pe ea. Îşi ţinea schiurile de cros într-o mână – fără niciun dubiu erau la fel de uşoare ca heliul, de parcă ar fi fost beţişoare chinezeşti.
— N-ai vrea să dai şi tu o tură rapidă, Harry? Am putea da o fugă spre lacul Tryvann cât doarme toată lumea.
Îi zâmbi, iar lumina becului de deasupra i se reflectă pe buzele acoperite cu un soi de cremă împotriva frigului.
— E uşor şi… alunecos.
