374
— Harry?
— Da?
— Pare că plănuieşti să păstrezi Jealousy.
— Chiar aşa?
Harry se scărpină în cap.
— La naiba! N-am avut timp pentru asta. Un cuplu de cretini ca mine şi ca Øystein.
Rakel începu să râdă.
— Dacă nu cumva… adăugă Harry.
— Dacă nu cumva?
Harry nu răspunse, doar zâmbi.
— Nu, nu, las-o baltă! zise Rakel. Am destule pe cap, dacă nu cumva eu…
— Doar o zi pe săptămână. Vinerea nu lucrezi. Puţină contabilitate şi alte câteva hârţoage. Ai putea obţine şi nişte acţiuni, să fii preşedintele consiliului de administraţie.
— Preşedinta.
— S-a făcut!
Ea îi dădu peste palma întinsă.
— Nu!
— Mai gândeşte-te!
— Bine, am să mă mai gândesc înainte să spun nu. Să ne întoarcem în pat?
— Obosită?
— …Nu.
Se uită la el peste ceaşca de cafea cu ochii pe jumătate închişi.
— Mă văd deja servindu-mă cu ceea ce văd că fru Syvertsen nu poate avea.
— Hmm! Deci ai spionat. Păi, după tine, doamnă preşedintă.
Harry aruncă încă o privire spre ziar. 4 martie. Ziua eliberării lui. O
urmă pe Rakel pe scări. Trecu prin faţa oglinzii fără să se uite în ea.
Svein Finne, Logodnicul, mergea prin cimitirul Vår Frelsers. Era miezul zilei, iar prin jur nu era nici ţipenie. Cu doar o oră în urmă ieşise pe poarta închisorii Ila ca om liber, iar aceasta era prima lui călătorie. Pe fondul zăpezii albe, micile pietre funerare negre şi rotunde păreau nişte puncte
375
pe o coală de hârtie. Mergea pe cărarea îngheţată, călcând cu grijă. Acum era bătrân şi nu mai mersese de mulţi ani pe gheaţă. Se opri în faţa unei pietre funerare deosebit de mici, ce avea sub cruce doar nişte iniţiale anonime – VG.
Valentin Gjertsen.
Niciun cuvânt în memoria lui. Normal. Nu voia nimeni să-şi amintească
de el. Şi nicio floare.
Svein Finne scoase o pană din buzunarul hainei, apoi se lăsă în genunchi şi o înfipse în zăpada din faţa pietrei funerare. În tribul Cherokee, obişnuiau să plaseze o pană de vultur în sicriul morţilor. Evitase contactul cu Valentin când erau amândoi în Ila. Nu din acelaşi motiv precum ceilalţi deţinuţi, în care Valentin băgase groaza. Ci pentru că Svein Finne nu voia ca tânărul să-l recunoască. Pentru că urma să o facă, mai devreme sau mai târziu. Avea umerii înguşti şi glasul ascuţit al mamei sale, cum şi-o amintea el din timpul logodnei lor. Ea fusese una dintre cele care încercaseră să facă avort cât Svein era ocupat în altă parte, aşa că o făcuse să-l asculte şi rămăsese să-şi supravegheze odrasla. Femeia se întindea lângă el, tremurând şi suspinând în fiecare noapte, până ce dăduse naştere băiatului într-o magnifică baie de sânge, chiar acolo în cameră, iar el tăiase cordonul ombilical cu propriul cuţit. Al 13-lea copil al său, al şaptelea fiu. Dar Svein nu fusese 100% sigur după ce aflase numele noului deţinut, ci doar când aflase detaliile motivului pentru care fusese condamnat Valentin.
Svein Finne se ridică în picioare.
Morţii cu morţii.
Iar viii aveau să fie morţi curând.
Trase adânc aer în piept. Bărbatul luase legătura cu el. Şi trezise setea din el, setea pe care crezuse că anii o vindecaseră.
Svein Finne se uită la cer. Curând avea să se ridice soarele. Iar oraşul urma să se trezească, să se frece la ochi şi să scape de coşmarul criminalului care semănase teroare toamna trecută. Aveau să zâmbească
şi să vadă că soarele strălucea deasupra lor, binecuvântat de neştiutori în privinţa a ceea ce venea spre ei. Ceva ce-avea să facă toamna să pară doar un biet preludiu. Aşa tată, aşa fiu. Aşa fiu, aşa tată.
