Poliţistul. Harry Hole. Era acolo, pe undeva.
Svein Finne se răsuci şi se îndepărtă. Paşii îi erau mai lungi, mai rapizi,
376
mai siguri.
Doar avea atâtea de făcut!
Truls Berntsen stătea la etajul şase şi urmărea cum pâlpâirea roşie a soarelui încerca să cuprindă Ekebergsåsen. În decembrie, Katrine Bratt îl mutase din coteţ într-un birou cu fereastră. Drăguţ din partea ei! Însă tot mai arhiva rapoarte şi dosare despre cazuri închise sau rămase nerezolvate. Aşa că motivul pentru care venise atât de devreme aici era că
la -12 grade era mai cald în birou decât în apartamentul său. Sau pentru că în ultima vreme avea probleme cu somnul.
În săptămânile din urmă, majoritatea materialelor ce trebuiau arhivate fuseseră, cum era şi firesc, ponturi întârziate şi declaraţii ale martorilor inutile legate de crimele vampiristului. Cineva pretindea că-l văzuse pe Valentin Gjertsen, probabil unul care credea că Elvis încă trăieşte. Nu conta că testele ADN făcute pe cadavru furnizaseră dovezi de netăgăduit că cel pe care îl omorâse Harry Hole fusese într-adevăr Valentin Gjertsen, căci pentru unii faptele erau doar iritări minore ce se interpuneau în calea propriilor obsesii.
Stăteau în calea propriilor obsesii. Truls Berntsen nu ştia de ce fraza-i rămăsese în minte, fiind doar ceva la care pur şi simplu se gândise, fără să
articuleze cu voce tare.
Luă următorul plic din teanc. Ca şi celelalte, fusese desfăcut şi conţinutul fusese verificat de către alt poliţist. Cel de aici purta logoul Facebook şi un timbru care indica faptul că fusese trimis de Serviciul de Expediţii Speciale, iar un ordin de arhivare fusese prins cu o agrafă de hârtie, pe care scria „Cazul vampiristului” lângă un număr de caz, plus numele lui Magnus Skarre şi semnătura lui lângă cuvintele responsabil de caz.
Truls Berntsen scoase conţinutul afară. Deasupra, se afla o scrisoare în engleză. Truls nu înţelegea chiar tot, însă destul ca să afle că era un ordin emis de tribunal şi că materialul ataşat avea printuri ale conturilor de Facebook ale tuturor victimelor ucise în cazul vampiristului, plus cel al lui Marte Ruud, rămasă în continuare dispărută. Frunzări hârtiile şi observă
că unele se lipiseră între ele, deci bănui că Skarre nu se uitase chiar la toate. Cazul fusese rezolvat şi făptaşul n-avea să mai fie cercetat vreodată.
Dar evident că lui Truls i-ar fi plăcut la nebunie să-l prindă pe nemernicul
377
de Skarre cu chiloţii în vine. Verifică numele persoanelor cu care luaseră
legătura victimele. Căută destul de optimist mai ales mesajele de pe Facebook trimise sau primite de Valentin Gjertsen sau Alexander Dreyer pe care l-ar fi putut acuza pe Skarre că le ratase. Cercetă pagină după
pagină, oprindu-se doar pentru a verifica expeditorii şi destinatarii. Oftă
când ajunse la final. Nicio greşeală aici. Singurele nume pe care le recunoscuse în afară de cele ale victimelor fuseseră vreo două pe care el şi Wyller le tăiaseră de pe listă pentru că vorbiseră la telefon. Şi cu siguranţă era perfect firesc că unii dintre cei cu care luaseră legătura telefonic, cum erau Ewa Dolmen şi acel Lenny Hell, fuseseră contactaţi pe Facebook.
Truls vârî documentele înapoi în plic, apoi se ridică şi se apropie de fişet. Trase sertarul de sus. Îi dădu drumul. Îi plăcea cum aluneca înapoi, cu un oftat, ca un tren de marfă. Până ce opri sertarul cu o mână.
Se uită la plic.
Dolmen, nu Hermansen.
Scotoci prin sertar până găsi dosarul cu interogatoriile din lista de contacte telefonice, apoi îl scoase şi-l duse odată cu plicul la masa de lucru. Răsfoi printurile până ce găsi iar numele. Lenny Hell. Truls îşi amintea numele pentru că-l ducea cu gândul la Lemmy, cu toate că tipul cu care discutase la telefon păruse destul de îngrozit, cu tremurul ăla în voce pe care atâţia oameni – indiferent de cât de nevinovaţi erau – îl căpătau când îi suna poliţia. Aşadar, Lenny Hell luase legătura pe Facebook cu Ewa Dolmen. Victima numărul doi.
Truls deschise dosarul cu interogatoriile. Găsi raportul cu scurta sa discuţie cu Lenny Hell. Şi cea cu proprietarul Åneby Pizza & Grill. Şi un bilet pe care nu-l înţelegea, în care Wyller anunţa că secţia de poliţie Nittedal dădea asigurări atât în privinţa lui Lenny, cât şi a proprietarului pizzeriei, confirmând că Lenny se aflase în restaurant în timpul uciderii Ewei Dolmen.
Elise Hermansen. Victima numărul unu.
Îl chestionaseră pe Lenny pentru că o sunase de mai multe ori pe Elise Hermansen. Şi luase legătura cu Ewa Dolmen pe Facebook. Iată greşeala!
Greşeala lui Magnus Skarre. Şi, posibil, greşeala lui Lenny Hell. Doar dacă
nu cumva era o coincidenţă. Femei şi bărbaţi singuri, de vârste asemănătoare, din aceeaşi zonă geografică, într-o ţară destul de slab
378
populată. Mai existau coincidenţe improbabile. Iar cazul era închis, deci nu mai era nimic de luat în considerare. Nu chiar. Dar, pe de altă parte…
Ziarele încă mai scriau despre vampirist. În SUA, Valentin Gjertsen îşi câştigase un obscur fan club, iar cineva cumpărase de la reprezentanţii lui legali drepturile de publicare a unei cărţi şi de ecranizare a poveştii sale de viaţă. Poate că nu mai era subiect de prima pagină, dar ar putea redeveni.
Truls Berntsen îşi scoase telefonul. Găsi numărul Monei Daa şi se uită la el.
Apoi se ridică, îşi luă haina şi porni spre lift.
Mona Daa îşi miji ochii şi îşi încordă braţele în vreme ce trăgea ganterele spre piept. Îşi imagina că-şi desface aripile şi că zboară departe de aici, cu braţele întinse la maximum. Peste parcul Frogner, peste Oslo.
Că poate vedea tot. Absolut tot.
Şi le arăta şi lor.
Văzuse un documentar despre fotograful ei preferat, Don McCullin, care devenise cunoscut ca reporter umanitar de război pentru că arătase cele mai hidoase aspecte ale oamenilor pentru a încuraja reflecţia şi căutarea sinelui, nu pentru senzaţii ieftine. Ea nu putea spune acelaşi lucru despre propria persoană. Şi o zgândărea ideea că există un cuvânt care nu fusese deloc pomenit în panoplia de sfinţi părtinitori a documentarului. Ambiţia. McCullin devenise cel mai bun şi întâlnise mii de admiratori în bătăliile sale, la propriu chiar. Colegi tineri, care voiau să fie ca el şi care auziseră legenda despre fotograful care a rămas alături de soldaţi în Hue, în timpul Ofensivei Tet, şi anecdote din Beirut, Biafra, Congo, Cipru. Un fotograf care înţelesese după ce tânjesc cel mai mult oamenii, adică recunoaştere şi faimă, şi totuşi nicio vorbă despre cum puteau să facă pe cineva să treacă prin cele mai crunte încercări şi să-şi asume riscuri la care altminteri n-ar fi visat. Şi – eventual – să comită
aceleaşi abuzuri asupra celor pe care-i includea în documentar, totul pentru a obţine poza perfectă, povestea cea mai tare.
